O monografie – Cenaclul literar ,,Mihail Sadoveanu“(2005)

Sala plină. Muzeul Marinei. Ne regăsim, deloc surprinzător, în micul golf al unui mijloc de ianuarie, foarte vechi, vechi şi noi membri ai Cenaclului literar constănţean, ,,Mihail Sadoveanu“. Criteriul unei monografii aşezat în chiar subiectul unei povestiri. O raportare la cunoştinţe comune: un timp secerat cu lama fină a viitorului, întâlniri simbolice pe drumul literaturii cu oameni ai pământului, achitarea unui drept de intrare care consta în a şti că spontaneitatea creatoare nu trebuie să te exalte, opţiuni stilistice, tradiţie, viaţa metaforei după model, rupturi sau gâlcevi din îndrăzneala îmbrăcată în luciul orgoliului, sobrietate şi prietenie, rivalităţi şi miracolul semnăturii în paginile unor publicaţii ale vremii. O lume ce-şi regla busolele după propriul ritm.
În spaţiul poziţiilor şi posibilelor corespondenţe culturale tomitane grupul ce se constituia, într-un ianuarie de acum patru zeci de ani, printr-un demers singular al unui filolog sadea, de om cultivat de jocul cultural, l-am numit aici pe Geo Vlad, venit cu tot harnaşamentul din praful Hârşovei la Casa Armatei ca instructor cultural-artistic fără grade pe umăr, intra sub numele de Cenaclul Sadoveanu, cu toate drepturile determinate de uzanţă, în câmpul literar, atât de atrăgător şi primitor, al cetăţii. În toată revărsarea socială a acestor patruzeci de ani, cenaclul mi-a fost prezenţă şi apropiere.

N-am călcat pe prundişuri aurifere. Ştiam că ,,intră cine vrea, rămâne cine poate“, ca să citez un binecunoscut slogan al ,,Junimii“. Nici nu bănuiam că prin apa zilei din foile de scris vor trece poemele celor trei cărţi ale mele, unele citite, scuturare de balast şi alianţe bănuite, de critica severă şi aplicată a celor care dădeau strălucire şedinţelor de lucru. Sigur, pot fi mărturii diverse, dar nicidecum subiective. Cenacluri au fost şi vor mai fi fiind prin ţară. Ceea ce spun nu e un imn de forţă, ci un cuvânt al unuia care urmărea şi voia să-i fie acesteia parte, adică viaţa literară a oraşului şi care s-a adăugat, în acel moment, celor câţiva oameni dedicaţi care au constituit nucleul, bazele tradiţionale ale viitorului cenaclu.

Etajări. Acelaşi pecetluit aranjament al sălii muzeului cu o catedră pe podium şi o zdrobitoare distanţă faţă de auditoriu. O versiune de secol XXI a unei absenţe a-nţelegerii comunicării prielnice în care nu vrei să te recunoşti.
Puţina forfotă se stinge. Este citată prezenţa mai vechilor membri ai cenaclului ca şi absenţa celor umbriţi de răul de a fi muritori. Îi salut pe onoraţii invitaţi şi le urez condei inspirat, mulţi ani de acum încolo deîndată ce Aurel Lăzăroiu, coordonatorul cenaclului, imi dă cuvântul, ca fiind poetul din deschiderea seriei de nume prezente în studiul monografic ,,Cenaclul Sadoveanu“, 1976-2003, alături de militari de carieră, precum poeţii Marian Ilie, George Mihalcea, Valentin Busuioc, Cristian Pricop, Emil Suciu, Nelu Enache etc.
Am amintit în cuvântul meu de câteva minute un nume, şi nu întâmplător, – Iacob Negruzzi – împreună cu două momente consemnate de istoria literară, legate de acesta: la cincizeci şi şase de ani de la înfiinţare, publica, fiind unul dintre membrii fondatori şi veşnicul secretar al binecunoscutei societăţi literare ieşene, după propria-i mărturisire, Amintiri din ,,Junimea“. Autorul avea şaptezeci şi opt de ani. Trimiterea mea a vrut să puncteze faptul că elogiul adus azi îl va trimite pe lectorul cărţii care se lansa spre o ordine a sensului şi sensibilităţii aşa cum ea a existat din ziua în care s-au întocmit primele procese verbale de către secretarul literar al cenaclului, până spre ziua pensionării, anume Geo Vlad. În câteva rânduri, îmi amintesc, poate din dorinţa unei împrospătări textuale, am fost cel care a foste extras de la dezbateri şi pus să scrie în câteva asemenea procese verbale substanţa forfecărilor pe texte ale unor Ion Bădică, Petru Vălureanu, Ion Dragomir, Sanda Ghinea, Nicolae Fătu, Nicolae Motoc şi Contantin Novac, Costin Antonescu. Nu ştiu dacă s-au şi păstrat sub semnătură.

Invocând puterea relaţiei dintre oameni am amintit faptul că elogiul de faţă îşi avea subtilităţile lui: retrospectivei orale îi dăm ce-i al ei, dar cartea rămâne ca un bun câştigat. Care ne va aştepta pe un raft. Printre alte cărţi, dar vom şti de unde să o luăm. De referinţă pentru cel ce va voi, vreodată, a cunoaşte ceva din marea trecere a unei părţi a literaturii constăţene, ea strângând în interiorul a 342 de pagini, ca primă parte a unui demers publicistic ce se anunţă a fi continuat, date de referinţă însemnând nume de autori, titlul producţiei literare, anul şi publicaţia în care aceasta se regăseşte, concursuri literare, premii şi numele celor ce le-au câştigat, prezenţe publice. Lipsesc manuscrise.

Am schiţat, astfel, fugar, climatul literar, cu nuanţa sa de mister, aşa cum l-am perceput eu, când erau amintite şi descoperite nume de rezonanţă ale poeziei româneşti şi din lume, cu recomandări şi organizări de lecturi tematice de estetică, istorie şi teorie a literaturii pe care nu mă sfiam a mi le pune-n notiţe, cu discuţii asupra proiectelor de cronici literare care urmau a fi publicate în revista ,,Tomis“ despre şedinţele de lucru, ca şi a selecţiilor producţiilor literare pentru diverse publicaţii. Segmentul marilor prezenţe spre public, să le spun aşa, a fost conturat constant de către omul de radio George Mirea. Cel care vibra cu această glumeaţă expresie, ,,fir-aş al dracului, băi nae!“ pentru cenaclu şi cu sloganul său horaţian ,,Carpe diem“ ne anunţa, cât se putea de repede, obişnuinţa membrilor cenaclului fiind ca ori de câte ori aveau prilejul să treacă şi pe la Casa Armatei să îl salute pe Geo, ne anunţa, spun, că în ziua cutare vine de la Radio România prietenul nostru constănţean pentru înregistrări, deci să pregătim din timp poemele, iar dacă vrem să mai facem o citire şi corecturi preliminare să ne înfiinţăm la el. Era vorba despre o emisiune lunară dedicată cenaclurilor literare difuzată pe Programul 2.
Nu am uitat a aminti că toate serile frumoase de literatură ale cenaclului din acea vreme m-au învăţat că poezia este un telegar fără splină şi un câine fără stăpân, cum să-mi pun nasul sub îndoitura braţului, că experimentele literare nu înseamnă doar precauţie şi îndoială sau certitudinea că fiecare cuvânt ar trage după sine o semnificaţie, ci şi încredere în exerciţiul poeticii tale.

Primind diplome de excelenţă însoţite de acest prim volum al arhivei cenaclului au vorbit cu drag, în amintirea acelor ani frumoşi de început poeţii Mariam Ilie, Ana Ruse, George Mihalcea, Valentin Busuioc, Lică Pavel, prozatorul şi eseistul Costin Antonescu, epigramistul Ananie Gagniuc.
Mie mi-a rămas, însă, a scrie şi aceste rânduri, gândind că poetul rămâne, totuşi, omul care ,,înţelege graiul şi glasul pe tăcute/ al florilor deschise şi-al lucrurilor mute“, cum spunea Baudelaire.
 

Articole similare

• Atelier de pictură pe sticlă, de Sfânta Paraschiva
• Romana Amerling & The Henry Love Group: o seară între Viena, Paris și New York
• Trofeul „Dan Moisescu” merge la GAMURAR ELENA, din București
• În plin război, Constanța dădea zilnic masa gratuit la 1400 de copii
• Festivalul „Dan Moisescu”, la ediția a XXX-a. Două seri în care cântecul popular românesc aduce la Constanța tinere talente și mari artiști