CRISTIAN ȚOPESCU - FINAL DE POVESTE…(2020)
Animație pe holurile Facultății de Ziaristică, unde se regăsesc anii mei de studenție.
Ca întotdeauna, când este anunțată prezența la ore a lui Cristian Țopescu, sala mare A 500 este arhiplină. Vin studenți de pretutindeni, din Grozăvești, de la alte facultăți din București, cadre didactice, diverși oameni importanți. O mare de oameni. Cum se spune, nu ai loc să arunci nici măcar un ac!
Vine Țopescu!
De regulă, ușa mare de la A 500 rămânea larg deschisă, sugerând intrarea pe un stadion.
Legendele conducătorilor iubiți sunt desființate. Nicăieri nu se adună, într-un timp scurt, repet, o mare de oameni și atât de mulți studenți!
Și nu într-o zi oarecare, la întâmplare, cu o organizare exemplară, ci săptămânal, ori de câte ori Cristian Țopescu are ore cu studenții de la Ziaristică. Sunt emoționat. Băiat de provincie, am ocazia pentru prima oară să-l văd de aproape pe idolul meu, Cristian Țopescu. Să-l văd și, mai ales, să-l aud la doi pași, cât un rând de scaune, de mine.
Cristian Țopescu este la catedră.
Nu ne predă o disciplină anume. Ne împărtășește din experiența lui de gazetar și comentator sportiv. O adevărată mină de aur.
Mă număr printre gazetarii norocoși care au avut șansa de a beneficia de sfaturile celui mai mare și mai iubit comentator sportiv. De la care am deprins lucrul practic, documentarea temeinică, dialogul cu interlocutorul, respectul față de acesta, crezul profesional și multe alte chestiuni tehnice care țin de predocumentare.
Un singur lucru nu îți putea da Țopescu.
Talentul de a scrie, talentul de a fi un bun om de televiziune. Astea toate ți le dă doar Dumnezeu.
Am făcut și eu televiziune la clasa regizorului Huliera și practică în studiourile lui Vornicu, dar nu am excelat. În schimb, s-a prins de Sorin Ovidiu Bălan, unul dintre cei mai buni gazetari de investigații, dacă nu cumva cel mai bun din țară…
Vine Țopescu.
Omul fără dușmani. Poate doar cu excepția comuniștilor, care suportau cu greu imensa lui popularitate în rândurile românilor de pretutindeni.
Nu cred că Țopescu a avut vreodată dușmani. Cu excepția politrucilor care au încercat să scape de el. De altfel, l-au și trecut de mai multe ori pe “linie moartă’!
Chiar și atunci când comenta un meci, avea grijă să fie cât se poate de imparțial. Atenție, imparțial, nu laș sau fricos, pentru că întotdeauna sancționa în comentariul său lipsa de fair-play.
Da, poate i-a fost frică de sistem. Dar, cu toate astea, nu s-a făcut că nu vede răul din preajma lui. Ne-am întâlnit cu domnia sa după episodul scandalos de la J.O. de la Moscova,când Nadia Comăneci a fost realmente furată la punctaj. Considerând că echipa feminină a României a fost nedreptățită, a concluzionat cu mult curaj că ar fi bine să ne retragem din competiție!
Atunci, în acei ani de teroare și lipsă de transparență, chiar în URSS, un asemenea gest era de neconceput!
La ei acasă!
Nu și pentru domnul Țopescu, care nu s-a mai putut abține în momentul în care gimnastele noastre au izbucnit în plâns! Cu atât mai mult cu cât aranjamentele de culise avantajau echipa URSS!
De la Cristian Țopescu am învățat să-mi fac dosare pe diverse specialități și domenii de activitate. Desigur, și pentru faptul că în acei ani nu existau mijloacele de informare de astăzi.
M-am convins curând de importanța unei asemenea arhive personale. Stadionul “23 August” din București. Meciul de fotbal România-Anglia. Lovitură de la 11 metri pentru echipa noastră. Preț de câteva minute, nimeni nu îndrăznește să se apropie de punctul de var ca să execute lovitura de pedeapsă…
Moment greu și pentru comentator, care trebuie să acopere golul creat în comentariul său. Cum, însă, avea pe măsuța sa diverse notițe și materiale decupate, și-a adus aminte de un articol despre psihologia sportivului în momentele decisive. Pe fondul lecturii sale, România a înscris și, în final, a câștigat cu 2-1 meciul cu Anglia.
Cristian Țopescu ne-a împărtășit cu generozitate din tainele meseriei de gazetar, ne-a lăsat să studiem sursele sale de informare, ca un adevărat coleg de breaslă.
Chiar dacă noi îi spuneam “Domnul profesor”...
De aceea, la final de poveste, spun: “Domnului profesor, cu dragoste!”
