NU AM MAI VORBIT DEMULT CU MAMA!(1413)
Nu am mai vorbit demult cu mama!
Să tot fie vreo zece ani de când a murit...Într-o dimineață, cu cerul roșu aprins, s-a furișat pe lângă noi și a plecat... Fotoliul pe care stătea ea, atunci când vorbea cu mine, e gol...La fel ca și sufletul meu. Totul este gol în jurul meu. De când a murit mama, cu puțin timp înainte de sărbătorile de iarnă, am rămas singur pe planetă! Nu așa am vrut? Nu așa mi-am dorit? Cum ziceam? Vreau să fiu stăpânul planetei! Și acum sunt…Da, sunt stăpânul planetei! Singur și mult prea ocupat, încât, am și uitat să mai stau de vorbă cu mama! Abia când vin sărbătorile de iarnă și aud copiii colindând, tresar.
Nu am mai vorbit demult cu mama!
Ea ar fi stat o veșnicie de vorbă cu mine. Când îi duceam pachetele cu cumpărături de fiecare zi, o rugam să coboare să le ia. Venea, le lua și îmi reproșa, draga de ea, că nu urc ca să mai stăm de vorbă… “Mă chemi la peron și pleci imediat…” Așa spunea ea la trotuar, peron. Și, de fapt, îi spunea bine. Ăla era peronul de pe care ne despărțeam aproape zilnic. Eu călătoream cu un tren accelerat. Ea urca într-un tren personal. Cele două trenuri făceau cruce într-un nod de cale ferată imaginar. Schimbam câteva vorbe pe geam, din mersul trenurilor...Era mai important blestematul de ziar la care lucram! Și cu ce m-am ales? Cu toate promisiunile făcute în gând mamei transformate în minciuni...Am jurat că o să o duc undeva la munte. Am amânat la infinit, bazându-mă pe un argument fals. Acela că mama este veșnică și că voi avea cândva suficient timp să mă ocup de ea și sufletește…
Mama este veșnică, dar doar în sufletul meu. Degeaba, Dumnezeu tot m-a pedepsit! Pentru toate mesele de Crăciun pe care le-am servit în picioare, pentru că aveam diverse obligații de rezolvat... Acum eu aș vrea să stau de vorbă cu ea! Dar...Constat doar că “Nu am mai vorbit demult cu mama!”. Când o simt că mă cheamă, mă așez în fața fotoliului, în care stătea atunci când reușea să mă convingă să nu plec imediat, și îi vorbesc. O întreb doar atât: “Mamă, ce mai faci?” Și ea doar mă privește cu atenția cu care mă privea și atunci când trăia și mă dojenea, spunându-mi: “Ce-i cu tine, nu arăți deloc bine!” Atunci, mă trezesc din somn, impropriu spus, pentru că eu nu dorm niciodată, și îmi spun cu reproș: “Nu am mai vorbit demult cu mama!”
De când a murit mama, iarna, anotimpul iarna, a devenit fratele meu...Când ninge noaptea, a doua zi, dimineața, pot citi în zăpadă pașii mamei mele. Ea vine pe la fereastra casei mele ca o zână și stă de veghe ca să mă apere de oamenii răi...Când se apropie Crăciunul, râd și plâng...Și când plâng, îmi aduc aminte că nu am mai stat demult de vorbă cu mama! Și, atunci, plouă în sufletul meu cu regrete...Abia aștept să ningă ca să poată veni și mama la masa noastră de Crăciun...Nu sunt trist. Știu că, într-o zi, o să ne reîntâlnim…
La mulți ani, oameni minunați!
Nu uitați să stați de vorbă și cu părinții voștri...Altfel, o să regretați!
