UN INGINER LA POALELE CULTURII - Vremuri noi veniră peste noi(1012)
Imediat după 1989 am tot primit oferte să mă duc director pe la alte teatre, rămăsesem singurul din Constanța scăpat de valul revoluționar al destituirilor și al schimbărilor de dragul schimbărilor.
Așa-i la revoluție când poporul vrea sânge și prospături ca să se îmbete cu puterea lor populară care de fapt de data asta era evident pe ducă. Răsărea o democrație complet nouă despre care nimeni nu știa nimic dar directorii trebuia să știe că de acum în colo nu le mai merge așa cu una cu două, poporul va fi suveran.
Nu am vrut să plec de la Teatrul Liric aici venisem, aici rămâneam, erau așa de multe lucruri de îmbunătățit. Directorii artistici și directorii generali se schimbau de pe o zi pe alta toți voiau să fie directori deși autoritățile erau parcă de pe altă lume, toți erau pricepuți știau de toate dar nu prea făceau nimic.
Noutățile erau copleșitoare. Teatrele se despărțiseră din administrația comună și acum încercau să se descurce singure care cum puteau.
Și prin țară și pe la Casa Albă și pe la Comitele de Cultură, peste tot ce era nou putea fi mai bun așa deodată. Toți eram șefi și toți eram deștepți că doar așa e în democrație. Spre surpriza mea funcționau în mod miraculos finanțările și nu țin minte să fi suferit de ceva.
Primul concert a avut loc pe 6 ianuarie 1990 și a fost un concert de jazz, cu sala arhiplină ca de obicei iar pe scenă cu Harry Tavitian și AG Weinberger, rămas restant din decembrie 1989 pe motive de revoluție și teama de gloanțe. De data asta concertul de jazz l-am făcut sub egida Teatrului Liric pentru că până atunci îl făceam cu teatrul Dramatic unde directorul Eugen Mazilu era superb nu atât de mofturos ca cei din conducerea de la Liric.
O moștenire comunistă rămasă de la direcțiile de dezvoltare de pe la Casa Albă era una chiar lângă Teatru cu tot ce îi trebuia, proiecte, avizare, finanțare prin ICRAL.
Se putea începe construirea a trei blocuri P+4 de locuințe cu apartamente multe repartizate pentru cei de la teatre, cu magazine la parter pentru artiștii plastici având în mijloc între blocuri o nouă sală de concerte special făcută pentru Orchestra Simfonică și mult dorită de noi toți. Comitetele de revoluționari care se constituiseră și funcționau cu voie sau fără voie se opuneau din răsputeri cu declarații gen: "iar facem ca înainte domnule Haleț? Să ne mai scutească ăștia de la ICRAL cu tâmpeniile lor. Acum vin alte vremuri!"
Pe revoluționarii ăștia care acum erau consultați de noile autorități alcătuite ad-hoc nu prea i-am văzut în decembrie 1989 când șuierau gloanțele pe lângă noi cei care rămăsesem să apărăm teatrul de bandiții ce voiau să ne înspăimânte. Eram convins că dacă se începeau lucrările de construire pentru așa un edificiu mult așteptat nu mai apucau ăia dinainte să le termine dar cineva tot s-ar fi împiedicat de ele.
Acum acolo nu e o nouă sală de concerte e încă o cârciumă. Într-adevăr au venit alte vremuri.
Revoluționarii s-au domolit și s-au dus care încotro teatrul a rămas tot așa și tot acolo doar numele a devenit între timp OPERA CONSTANȚA pe vremea mea și Teatrul Național de Operă și Balet Oleg Danovschi în prezent ca dovadă că se pot face lucruri bune și fără mine.
Imediat după '92 m-am rugat de Președintele Iliescu să fie de acord și să ne ajute să dea un ordin ceva sau o comandă ca la noi la Constanța să nu mai fie Teatrul Liric, o denumire rusească gen Liriceschii teatr, și să avem și noi în Dobrogea un Teatru Național fiind singura regiune din România fără așa ceva!?! Nu știu de ce nu avrut și nu a putut.
Atunci i-am dat cu de la mine putere denumirea de OPERA CONSTANȚA.
Articole similare
- Atelier de pictură pe sticlă, de Sfânta Paraschiva
- Romana Amerling & The Henry Love Group: o seară între Viena, Paris și New York
- Trofeul „Dan Moisescu” merge la GAMURAR ELENA, din București
- În plin război, Constanța dădea zilnic masa gratuit la 1400 de copii
- Festivalul „Dan Moisescu”, la ediția a XXX-a. Două seri în care cântecul popular românesc aduce la Constanța tinere talente și mari artiști
