THEODOR PALLADY ÎN PATRIMONIUL MUZEELOR DOBROGENE (I)(1720)
În patrimoniul Muzeului de Artă Constanța și al secției sale – Muzeul de Artă Dinu și Sevasta Vintilă Topalu există remarcabile opere semnate de Theodor Pallady (1871 – 1956). Pentru a intra în atmosfera universului palladyan, îl vom prezenta pe mai multe paliere. Pentru început, prin câteva opinii despre creație, autenticitate, dăruire și fervoare.
„Pictura nu este pentru mine o îndemânare și mai puțin încă o voluptate. E o necesitate de clipă cu clipă, o necesitate dureroasă de a mă confesa mie însumi, sincer și neiertător. Pictura mea e jurnalul existenței mele cotidiene. Un jurnal intim în care se desfășoară, fără menajamente pentru mine sau pentru alții, fără panaș și fără morgă – direct și rapid – pulsul vieții mele, cu variațiile lui fatale de la un an la altul, de la un ceas la altul...”, îi spunea, în primăvara anului 1931, Theodor Pallady lui N. N. Tonitza, explicându-i de ce apelativul maestre îl jignește profund și nemeritat.
Pentru că maestrul – afirmă răspicat Pallady – „este un ce neclătinat în timp, spațiu și duh. O încremenire. Și de încremeniri am groază...”. Iar Tonitza îl înțelege ca nimeni altul și le recomandă semenilor, cucernicie pentru a prinde rostul acestor pânze și evlavie pentru a pătrunde în armoniile înalte și pure ale idealurilor și reprezentărilor sale.
Fără să fi fost prieteni, cei doi pictori moldoveni – mândrul descendent din stirpe cantacuzină, trăitor în Parisul luminii tamisate și nepotul răzeșilor care tânjește în ultimii ani de viață, la București și la Iași, de dorul luminii pure a Balcicului în zori – s-au prețuit reciproc și admirat reciproc (atitudine cu frecvență redusă între artiști, singulară sau parcimonios distribuită în cazul primului, cunoscut pentru duritatea exclusivistă a judecăților și doar bine meritată în situația celui de-al doilea, considerat un emerit comentator de artă), făcând chiar un schimb de lucrări pe care Pallady îl pomenește într-o epistolă din noiembrie-decembrie 1939, adresată lui Jean Mitilineu: suma de 15.000 lei este „prețul tabloului pe care i l-am dat la schimb lui Tonitză”. Care este nu numai un pictor de renume, ci și un remarcabil condeier. „Pentru neamul românesc”, menționează acesta, inspirat, „arta lui Th. Pallady înseamnă cea mai înaltă coardă a sensibilității picturale”, iar cel vizat, exigent atât cu sine, cât și cu ceilalți, transcrie fragmentul de cronică, la 30 iunie 1941, în Jurnal .
În ciorna unei epistole necunoscute pe care i-o scrie, probabil în anul 1924, lui Oscar Han, Pallady menționează: „Am primit astăzi răspunsul Dtale la scrisoarea mea... Câteva cuvinte pline de greutate și de înțeles... Bravo vouă, vă mulțumesc din suflet pentru stăruința și dragostea voastră. Toniță și Șirato mă puseseră deja la curent cu lupta ce pregăteați, dar n’aș fi crezut la o isbândă. Spune-mi, te rog, peripețiile... Mă bucur de toate astea, cam tot atât ca de rezultatul... palpabil, care’și are importanță (este vorba, probabil, despre desprinderea celor citați din societatea Arta Română; în urma acestei decizii, cei trei artiști formează alături de Ștefan Dimitrescu, spre finele anului 1925, Grupul celor patru).
Preocupat de exegeza operei sale, Pallady îi scrie lingvistului Alexandru Rosetti în iarna anilor 1930 – 1931: „... Mă întreb dacă ai primit răspunsul la scrisoarea dumitale în care era vorba despre editarea câtorva desene de-ale mele, pe care [spuneai că] societatea ta (este vorba despre Editura Cultura Națională, n. n.) ar fi dispusă să o întreprindă în două sute de exemplare dinainte subscrise?
La Steriady se află, pentru o expoziție în Alb și negru pe care trebuie s-o facă în cursul lunii octombrie, menționează pictorul în iarna anului 1931, „30 de desene... le-a adunat și le-a expus oare? (da, zece dintre acestea la Salonul de Alb și Negru din 1932, n. n.). Ai putea, înainte de a dispune de o selecție mai amplă... căci aici am peste două sute – să le vezi pe acelea ca să-ți faci o idee... și să-mi spui dacă proiectul tău se poate realiza cu asemenea elemente.
Așa cum propui, prefața și textul ar putea fi scrise de Arghezi sau de Tonitza... În primele exemplare am putea insera un desen original – asta depinde de câte desene vor fi reproduse... Ar fi exemplarele din afara tirajului, la un preț mai mare [...]”.
La 8 iunie 1933, așezat alături de Ștefan Nenițescu (1897 – 1979) „pe canapelele de pluș roșu ale vechiului Nestor”, Pallady citește singura pagină dintr-o micromonografie scrisă inițial în limba română (ulterior ar fi fost tradusă în franceză) pe care esteticianul intenționa să o dedice operei sale. Cu acest prilej, scrie Nenițescu într-o evocare, „a început să-mi completeze datele despre el, insistând [...] că toate marinele de mai bine de cincisprezece ani încoace, și toate nudurile de cincisprezece ani, și, ridicând vocea – Au moins! Qui; Oui! Au moins! (Cel puțin! Da, da! Cel puțin!, n. n.) sunt toate, absolut toate, indiferent cum sunt, nuduri în picioare ori culcate, în aer liber sau lângă o sobă de fier, ca și marinele de oriunde, numai studii pentru un singur tablou – Le tableau de ma vie, oui, le seule! Qui! Qui! Le seul: Ulisse et les sirenes... (tabloul vieții mele, da, singurul! Da! Da! Singurul: Ulisse și sirenele sale, n. n.). Și a întors pagina mea bătută la mașină, a ridicat-o și a îndoit-o, a trasat schema triunghiulară a compoziției, iar pe celălalt sfert schița tabloului, Ulisse legat de un catarg, și în valuri sirenele, dorit ani de zile, mângâiat în gând, studiat de atâtea ori și rămas numai pe acea foaie de hârtie – atât, ca și studiul meu plănuit despre Pallady. Dar au rămas toate acele întrupări ale unui singur gând, multiple și variate ca și trupurile sirenelor, cu el însuși, Ulisse [...].
Nu pot spune că Pallady e numai sensualist, subiectul tabloului de el căutat fiind tocmai scăparea lui Ulisse de ispitele sirenelor [...], depășirea ispitei pentru ascultarea chemării [...], cercetarea lumii cu o jumătate despărțită de ea, care devine astfel izolare”. Identificându-se cu Ulisse, Pallady nutrește convingerea că, liber în opțiunile sale, poate înfrunta încercările vieții: este vorba, în primul rând, despre lupta cu sine, lucidă, intransingentă, fără răgaz, concesii sau capitulări, asumată în singurătate şi consumată în tăcere și asceză – nu întâmplător sirenele înconjoară ambarcaţiunea de catargul căreia s-a legat şi izolat de lume eroul homeric – pentru a se putea refugia în Artă şi Gândire, cărora – aşa cum singur mărturiseşte – trebuie să ştii, dar mai ales să poţi „să le sacrifici Totul ”.
În 1934 tomul îndelung râvnit (chiar de așa manieră încât pictorul reprezintă într-o serie de lucrări, coperta imaginară a acestuia, având înscris numele său, adeseori și cu funcție de iscălitură) nu fususe încă elaborat: într-o epistolă către același Al. Rosetti, pictorul îl informează că a vorbit cu Georges (vărul său primar, apreciatul arhitect G. M. Cantacuzino) despre Albumul propus, care ar putea fi editat pentru expoziția personală programată în sălile Ateneului la București, în perioada martie – aprilie 1935 (manifestarea a fost organizată în intervalul 10 – 30 aprilie); aici, exemplarele vândute ar putea acoperi cheltuielile de tipar. În aceeași scrisoare îl întreabă pe Al. Rosetti: „L-ai văzut pe Tonitza?
La Răut am văzut o ediție a volumului Florica de Ion Pillat, cu desenele «pictorului» Șt. Popescu [...] formatul și hârtia mi s-au părut foarte bune, ați putea face albumul în genul acela.
Regret că nu pot veni în România pentru a-ți da «pinteni», dar este foarte greu și costisitor să te deplasezi... Dar voi veni poate în iulie – august. Albumul m-ar face să mă decid... În afară de asta, tot în Place Dauphine 12, unde mă învârt în jurul nudurilor și tot mai mult în jurul propriei persoane [...]”.
În martie 1940, Pallady îi scrie lui Jean Mitilineu: „Am aflat de moartea lui Tonitza (survenită la 27 februarie curent, n. n.) și vreau să păstrez pictura pe care o am de la el, în amintirea relațiilor noastre. E una dintre cele mai bune din opera sa”.
Un alt schimb celebru de opere are loc peste ani: Pallady îi dăruiește lui Matisse, pictorul universal recunoscut, colegul și prietenul său, ii românești brodate, pe care primitorul le desenează și le pictează începând din 1939 în celebra serie Blouses roumaines; iată și propunerea, pe care Matisse o formulează într-o scrisoare din 1941: „Am găsit o veche ie românească – o bluză brodată în cruciulițe cu roșu stins, care a aparținut vreunei prințese! Aș mai dori și altele – pe care le-aș schimba pe un desen frumos. Știi că am încă desenul pe care ți l-am dat și mai am încă unul pentru tine.
Când ți le-aș putea trimite?”.
Prima monografie Pallady, editată în decembrie 1944, este semnată de Ionel Jianu (a fost și prima carte de artă a criticului, după sum singur mărturisește) și îngăduită (chiar urmărită îndeaproape) de pictor, care îi dă o serie de informații și unele sugestii. „Pentru monografia Pallady n’am găsit editori. Războiul nu se sfârșise, armatele române se mai luptau încă în munții Cehoslovaciei, situația politică nu se clarificase și nimeni nu se gândea să editeze cărți de artă sau ediții pentru bibliofili. Era o adevărată aventură și tocmai de aceea am fost ispitit s’o încerc. Am creat propria mea editură Căminul Artei, care a funcționat până la sfârșitul anului 1947, când a fost... naționalizată ca toate editurile”; următoarea monografie, din 1945, este scrisă de Krikor Zambaccian; ambilor autori, prieteni și admiratori ai pictorului, li s-a permis să se afle o lungă perioadă doar în apropierea, nu și în intimitatea sa. Și aceasta pentrucă era independent și avea un caracter retractil: „Am dorit libertatea [care se manifestă, suveran, în operă, n. n.], acum doresc singurătatea... este greu să o obții și este și mai greu să o suporți.
Articole similare
- Atelier de pictură pe sticlă, de Sfânta Paraschiva
- Romana Amerling & The Henry Love Group: o seară între Viena, Paris și New York
- Trofeul „Dan Moisescu” merge la GAMURAR ELENA, din București
- În plin război, Constanța dădea zilnic masa gratuit la 1400 de copii
- Festivalul „Dan Moisescu”, la ediția a XXX-a. Două seri în care cântecul popular românesc aduce la Constanța tinere talente și mari artiști
