O VIAȚĂ ÎN GENUNCHI(1118)
Bunul meu prieten Miho, de a cărui soartă nu mai știu nimic, el trăind de ani buni în America, locuia, cu mama lui, într-un subsol vecin cu vila doctorului militar Fleschin. Ziua, când rămâneam singuri acasă, mă tolăneam pe patul din dormitor și priveam printr-o ferestruică la foiala cu zeci de picioare de afară. Din locul unde mă aflam, vedeai doar genunchii trecătorilor, inclusiv căptușeala de sub fustele doamnelor...Și, bineînțeles, trotuarul.
După cum am mai scris, eu însă aveam cu totul alte preocupări. În funcție de calitatea încălțămintei din picioare, încercam să schițez portretele complete ale trecătorilor grăbiți. În marea lor majoritate, niște anonimi pentru mine! Dar,să știți, pantofii nu reprezintă întotdeauna un reper real în tentativa de a caracteriza o persoană. Îmi amintesc că televiziunile din întreaga lume au prezentat doi pantofi necăjiți cu găuri în tălpi. Am crezut cu toții că ei aparțin unui sărăntoc internațional. Ei, bine, nu! Pantofii aparțineau unui mare bancher! Se simțea omul bine și nu vroia să renunțe la ei! Totuși…
După ani și ani de zile, exercițiul ăsta mi-a fost de mare folos! Învățat cu subsolul lui Miho, unde veneam seară de seară, aproape că nu mă mai sperie nimic pe lumea asta! Dovadă că la primele restricții pe bază de viruși am stat în casă 80 de zile! Când nu am chef de scris, reiau exercițiul mental cu trecătorii de pe strada Engels, unde viața, văzută de la subsolul unei case, începe de la genunchi în jos...De la joaca mea nevinovată cu trecătorii patriei s-au întâmplat foarte multe lucruri ciudate, dar obligatorii pentru simplii cetățeni.
Pentru ca Puterea să ne țină mai ușor sub papuc, ne-a îngenuncheat de tot. Prin Hotărâre de Guvern, genunchiul devine înălțimea noastră oficială, inclusiv poziția în societate. Pentru ca limita genunchiului să nu fie depășită, pragul de sus a fost coborât cu câțiva centimetri. Ca să dai sigur cu capul...
Ca argument științific, cercetătorii au plecat de la o demonstrație simplă. Prima noastră formulă de deplasare a fost mersul în genunchi, ca formă avansată a mersului de-a bușilea. Etapa următoare a fost ușor sesizată după vizionarea filmului “În genunchi mă întorc la tine!” Ne aflam pe atunci în epoca romanțată a mersului în genunchi. Dacă intenționai să te întorci la iubită, era treaba ta să îți alegi singur mijlocul de transport. Acum mersul în genunchi este obligatoriu, deoarece definește starea națiunii.
Ca factor decizional, genunchiul joacă din când în când rolul de coautor. Dovadă că auzim din ce în ce mai rar expresia “A semnat pe genunchi și a plecat”.
Ca mijloc de luptă, poate înlocui ocazional șutul în fund cu genunchiul în fund. Cu un amendament. Genunchiul în fund, precizez, nu doare, dar nici nu promovează! O viață trăită în genunchi...
