Ex Ponto și Dobrogea(574)

Dintre cele trei subiecte cu care aș fi putut deschide cronica acestui număr dublu al revistei EX PONTO/ text/ imagine/ metatext și care este editată sub egida Uniunii Scriitorilor din România, m-am oprit asupra uneia din finalul revistei pentru că sunt subiectiv. Dezvoltarea căilor ferate în portul Constanța, semnat de Gelu Dae, a fost de natură specială: guvernul român ajunsese în situația de a-și răscumpăra – sub diferite forme sunt deseori menționate aceaste rușinoase recuperări – propriul traseu și calea ferată portuară de la englezi sau de la Imperiul Otoman; peste ani, un pârlit de guvern român a ajuns, sub ochii mei, să desființeze calea ferată care cobora în port prin tunelul ce dădea sub Poarta 4. Tunelul desparte cartierele Brătianu și Medeea. Un muncitor mi-a spus că ministerul transporturilor vindea totul: șine, traverse de beton, nisip, pietriș, piatră, în contul unor datorii și, ca să dispară orice urmă, stâlpii și cablurile de înaltă tensiune, pentru că ambele fire coborâtoare erau electrificate, au dispărut rapid. Autorul transmite voalat cine anume stabilea aici relația între puterea științei, puterea financiară și puterea politică: ,,...conform articolului 19 din Contractul englezo-turc care prevedea că ,,existența unui port la Marea Neagră, adică la Küstendje fiind absolut necesară pentru a asigura condiții de lucru profitabil căii ferate, Compania va fi autorizată să construiască și să termine acest port în aceeași termeni cu cei ale liniei ferate”. Aflăm, de exemplu, că în 1892 exista plaja de la VII, actuală zonă a Centrului de Scafandrii, unde se putea ajunge cu trenul de vacanță(!) sau că din 1895 fuseseră ,,trase” liniile între Küstendje Port și Cariera Canara (Ovidiu) pentru transportul a tot ce a însemnat piatră necesară construcției infrastructurii și a obiectivelor din zona portuară dar și numărul de km de cale ferată, de garnituri de vagoane, macazuri existente la un moment dat, adică septembrie, 1909. Autorul nu anunță un serial, dar poate într-un material viitor va relua mai mult conceptul dezvoltării portului pe dane și utilități, sprijinit de progresele științifice fără a omite cum, ca la apăsarea unui buton de detonare a economiei românești, același zeu-port a devenit, acolo unde exista o macara, un depozitar al fierului vechi adus de pe unde nu te-ai fi așteptat. S-a spus de către guvernele post-decembriste ,,Opriți știința, opriți dezvoltarea industrială” și chiar împiedicați oamenii să-și pună întrebări referitoare la utilitatea industriei, la desprinderea ei de trupul patriei (nu pentru a fi mai aproape de Domnul!). Mă declar sceptic pentru viitor și o spun în sensul acordat de Thomas Mann acestei caracteristici umane atunci când a declarat la o conferință în 1920: ,,Scepticismul este o trăsătură pozitivă, și anume că ia totul drept posibil”.
Rămân la-nceput de secol XX, dar în limitele liniei metodice ale tehnicilor comunicaționale sugerate de Angela Anca Dobre în ,,Dobrogea jună” – periodic reprezentativ al Dobrogei în primele decenii ale secolului al XX-lea. În inima legăturilor sociale stă comunicarea populară. Ea pune în evidență, descrie și exemplifică. Valorizează unul dintre comunicatorii publici și anune, mass-media, conturând două paliere: unul al istoriei presei scrise de provincie și altul al libertății presei. Motivația este dată de complexitatea relației acestui tabloid cu cetățeanul pe parcursul a patruzeci de ani, căci criteriul actualității, chiar dacă nu e spectaculos, măcar e atractiv, precum și de conturarea pluralismului presei scrise locale și a unei noi puteri în stat; libertatea și practica mass-media era recunoscută și susținută încă din 1789, odată cu articolul 11 din Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului: ,,...oricare cetățean poate scrie, imprima liber”. Sigur, ca în orice regim, cenzura veghea și veghează. ,,Oricine tipărește materiale referitoare la faptul că albii îi recunosc pe negrii, va fi aspru pedepsit”, cam așa ,,recunoștea” libertatea exprimării opiniei puterea politică americană, nu cu mult timp istoric în urmă. Idealul jurnalistic al fondatorului a fost o presă populară, autoarea decupând din primul editorial, editorialul fiind o invenție a lui Horace Greeley și fondatorul lui New York Tribune, asta se întâmpla în 1841, următoarele: ,,Dacă părinții noștri, cu călușul în gură, au fost siliți timp de trei decenii aproape să suporte cu cea mai dobrogenească resemnare nestăpânita speculă a avutului și sentimentelor lor cele mai scumpe, conștienți de forțele și drepturile noastre, nu putem suferi mai departe această rușine”. Era de fapt revolta în fața unei realități sau pe șleau zis să nu ne reținem să înfățișăm urâciunea societății. Motto-ul ,,Dobrogea dobrogenilor” a susținut orientarea naționalistă a celor ce-și puneau semnătura pe materiale, intelectualitatea locală argumentând faptul că Dobrogei trebuie să i se aloce resurse financiare proporționale cu importanța strategică și economică (Dobrogea tot aici este, iar imaginea ei adevărată nu e departe nici azi de acea cerință), dar și pentru egalitatea cu românii din Vechiul Regat”. A avut și un supliment cultural ,,Dobrogea literară”, în doi ani de apariție capătând o binemeritată sonoritate provincilă; încă nu-și împărțiseră între ei, prozatorii, poeții, criticii, traducătorii, editorii iluștri provinciile cele mai înflorite ale culturii. El publică texte ale Hortensiei Papadat-Bengescu, Gala Galaction, Alexandru Gherghel, Ioan N. Roman, Grigore Sălcudeanu, Nicolae Țimiraș, nelipsind traduceri din Ovidius semnate de Dumitru Stoicescu, din Rabindranath Tagore aparținând lui Ion Bentoiu și Panait Theodoru sau din Thomas Hardy făcute de Dragoș Protopopescu. Sigur, era bună și menționarea rețelei de difuzare.
Al treilea subiect cu care aș fi deschis aceste rânduri este cel asupra căruia Constantin Gheramidoglu se oprește, detestând și el locurile comune, atunci când alege să ne reamintească despre Acei oameni buni și gesturile lor frumoase, ale căror fapte au rămas în lumea arhivelor și a presei dobrogene. El descoperă un anumit tip de realitate obiectivă, iar citatul următor îl redau nu doar pentru plasticitatea lui, ci și pentru că îmi va sprijini spusele: ,,În dimineața asta chiar, în timp ce mă rădeam mi-a venit în gând această frază pe care v-o dau: realitatea obiectivă trebuie îndoită cu grijă, așa cum îndoi un cearceaf, și închisă într-un dulap pentru totdeauna” (Picasso, la el acasă, cu prietenii săi, din volumul lui Brassaï, Convorbiri cu Picasso). Despre ce realitate ar fi vorba? Despre cea menționată de presa populară: realitatea diversității. Autorul se oprește asupra unuia dintre motoarele presei scrise și anume asupra modului cum poate consilia, forma și sensibiliza opinia publicului, nu știu dacă în încercarea atingerii unei poziții de monopol, în materia acțiunilor de binefacere socială. Aici se cuvine a adăuga și considerentul eticii jurnalistice. Astfel, în spiritul vremii și al oamenilor cu dare de mână, autorul exemplifică: ,,...în martie 1908 un comitet de meseriași a organizat un bal cu tombolă, suma de 1879 fiind folosită pentru a-mbrăca 83 de copii și a ajuta 2 meseriași săraci; în iarna anului 1908 primarul Mihai Koiciu dăruiește haine și ghete în valoare de 200 de lei pentru elevii săraci de la școala nr.3 de băieți;” ziarul local ,,Conservatorul Constanței” își informeză cititorii că primarul T. Cănănău, în decembrie 1911, organizează la cazinoul comunal (azi salvarea tapiseriilor ascunse de straturi de tencuială e aproape imposibilă, așa că mai încet cu fastul dezvelirii nu știu cărei părți din exterior!) o mare serbare și multe liste de subscripții cu concursul mai multor doamne și domni de elită, cu scopul de a veni în ajutorul săracilor Constanței, donatorilor alăturându-li-se și sucursale ale marilor bănci din țară. De la bani trec la donații de terenuri: maiorul Ion Vasile Cârstocea și soția sa donează un teren de 500 m.p. situați în zona porții 6 de azi, Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor, secția București, iar Secția bucureștană pentru învățătura poporului român primea 1000 de m.p. în aceeași zonă. Rețin aceste două deziderate fondatoare, caracterizate de o vitalitate frenetică a identității noastre: unitatea culturală și învățătura poporului român. Altfel spus, a îndrăzni să crezi, să creezi, să modifici și să mărești. Iată fotografia altor realități constănțene: în anul 1927 un grec, Demostene Tranulis construiește din bani proprii, spre rușinea, citez, ,,numeroșilor nababi din Constanța”, primul teatru românesc constănțean care va purta numele de Teatrul Tranulis; în 1942, 19 septembrie, ziarul ,,Universul”: ,,Pentru hrănirea celor 1500 de școlari, din familii cu mijloace de trai modeste, Consiliul local de patronaj, împreună cu primăria municipiului (?), a luat măsuri pentru înființarea a 18 cantine care vor funcționa pe lângă școlile primare”. Sprijin financiar din partea unui mare număr de comercinți, mulți dintre ei devenind, prin receptivitate și puterea vistieriei, administratorii lor. Nimic hiperbolic, ci doar capacități omenești ale filantropiei, virtuților mentale și morale.

La secțiunea Text, o proiecție peste timp ne propune Angelo Mitchievici: Premiile Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România (2019-2021). Din motivație citez: Ele ,,aduc în prim plan elita scriitorilor contemporani, cei care s-au făcut remarcați prin cărțile menite să deschidă o perspectivă complexă, înnoitoare asupra timpului nostru... Trofeele, unicate, poartă semnătura ceramistului Eusebiu Spânu”. Volumul meu de poeme, C-am stat sub vânt, Ed. Ex Ponto a fost premiat pentru anul 2020. Revista Ex Ponto și-a premiat, în cadrul aceluiași moment cultural, prin redactorul șef, Ovidiu Dunăreanu, pentru aceeași perioadă, o parte din colaboratorii săi constanți. Pentru Oglinzile istoriei Eugen Uricariu semnează un comentariu despre Dobrotici, fiul lui Balică și al cărui final are o morală: ,,Aș îndrăzni să spun că de la înălțimea intereselor marilor puteri , oricare ar fi ele, România există pentru că Dobrogea există. Totul a început încă de acolo, de la Dobrotici, fiul lui Balică”. Palierul misterios al poeziei, consistent, de altfel, îi are ca invitați pentru rubrica Un poet, un poem pe Daniela Varvara, Dorina Brândușa Landén și Veronica Macoveanu, ambele din Suedia, celelalte pagini de poezie fiind asociate cu numele Passionariei Stoicescu, al lui Ioan Florin Stanciu, Mihai Păcuraru, Viorel Birtu Pîrăianu. Din ceasul prozei scurte coboară Pavel Chihaia (cu un text inedit) și Teodor Cicu. O notă biobibliografică însoțind și câteva poeme, în prezentarea și traducerea lui Slavomir Gvozdenovici și Lucian Alexiu, ne aduce în atenție o personalitate de prim rang a literelor sârbe, poet, romancier, dramaturg și eseist și mă refer la Ljubomir Simović. Trei întrebări fremătătoare, ca niște parabole sociologice mi-au atras atenția: ,,Cum s-a simțit pescarul,/ singur, în largul Dunării, în barcă,/ pe când zeu era întunericul care fulgera?// Și cum s-a simțit vânătorul/ când a înțeles că din mistrețul/ în care slobozea săgeata, îl privește pe zeu?// Și cum s-a simțit/ acest vânător sau pescar în casa/ în care printre harpoane,/ printre blide și oale de lut, pe lângă cuptorul din lut și pleavă,/ trăiau laolaltă cu el și găinile și zeul? ...” Un posibil răspuns poate fi aflat în Odiseea, cartea a opta, unde citim că zeii urzesc nefericiri pentru ca generațiile viitoare să aibă ce cânta.
Cronică de carte scriu Ion Codrescu, Octavian Mihalcea, Nastasia Savin, Marian
Dopcea, Anastasia Dumitru, Constantin Dram, Diana-Dobrița Bîlea. Galina Martea continuă seria despre Emil Cioran în critica universală.
Pentru un alt fel de stimul al gândirii, la secțiunea Imagine, sunt alese acuarelele marine ale binecunoscutului pictor acuarelist, grafician și fotograf, Constantin Grigoruță, colaborator permanent al revistei. Ele ne amintesc străvechile cuvinte ale lui Anaxagoras, cum că în fiecare lucru se află toate lucrurile. Mai târziu John Keats celebrează cântecul privighetorii într-o odă, privighetoarea sa dându-ne posibilitatea să medităm la faptul că aceasta are capacitatea de a se regăsi, subtil, în oricare altă privighetoare, sau în oricare dintre noi. Incapacitatea mea speculativă ca o amăgire, mă împiedică să spun că Dobrogea s-ar regăsi în toate pământurile sau că eu aș putea fi un frate tainic al Dobrogei, după cum lasă de înțeles că ar fi posibil în cazul său, redactorul șef, numărul acesta al revistei fiind dedicat, alte materiale asupra cărora nu m-am oprit stau drept dovadă, exclusiv Dobrogei.  

Articole similare

• Atelier de pictură pe sticlă, de Sfânta Paraschiva
• Romana Amerling & The Henry Love Group: o seară între Viena, Paris și New York
• Trofeul „Dan Moisescu” merge la GAMURAR ELENA, din București
• În plin război, Constanța dădea zilnic masa gratuit la 1400 de copii
• Festivalul „Dan Moisescu”, la ediția a XXX-a. Două seri în care cântecul popular românesc aduce la Constanța tinere talente și mari artiști