O lectură, la final(574)

Zilele trecute am zăbovit asupra arhivei ziarului aici de față. Opt (8) ani neîntrerupți am comentat, cu plăcere, revista EX PONTO, fie că a avut apariție trimestrială, bianuală sau la patru luni. Și nu m-am limitat doar la a-i înregistra apariția înșirând numele câtorva semnatari, ci m-am străduit să transfer, fără a plictisi cititorul, sau e o iluzie?, parte din mesajul autorilor citați, spre a-i stârni curiozitatea, amplificând către el efectul de lectură cu propriile mele digresiuni din cunoștințele acumulate în timp. Revistele literare au practica subțire a semnalării apariției unei reviste din breaslă fie citându-l pe redactorul șef, fie pe unul dintre redactori, rupând câteva fraze, ca și cum întreg conținutul acelei reviste ar sta în condeiul acestora. Nu-mi pasă cu cine ,,se îmbată” respectivul cronicar și nici dacă le spune celorlalți colaboratori, în gând, oricâte obligații reciproce ar fi la mijloc, ,,La naiba cu voi”. Na, mi-a stat pe limbă s-o spun și am spus-o. Pe de altă parte, revistele literare nu comentează alte reviste literare decât pe bază de reciprocitate. Lectura mea a-nsemnat și opoziția față de tendința jurnalismului cultural de rarefiere și minimalizare a unui eveniment literar local de a cărui vitalitate maritimă comunitatea trebuie să țină cont. Nu m-am lasat ispitit de, și nu am cultivat, tehnica sporirii orgoliului imediat al unuia sau altuia, oricât ar sta el la originea tuturor genezelor omenești (mă refer la orgoliu), căci menirea unei reviste literare, fie că apare pe bani privați (dar nu personali), fie cu sprijin financiar al unor instituții publice, este să aibă și atitudine și nu să se facă că se piaptănă (un model de pieptănare a realității după un șablon structural, l-am văzut în vara asta când la psoriasisul azilelor izbucnise demult, iar atitudinea unei reviste literare a fost să-și facă freza cu platitudini despre aptitudinea de a-nțelege de ce basmele sunt cu zmei și ținuturi alegorice sau mitologice), asta pe de o parte, iar pe de o alta să nu se ocupe de excitarea vanității pe calea voluptăților publice de orice fel: vanitatea și voluptatea nu te fac neapărat și regizorul propriei tale experiențe. Și nu vorbesc din cărți. La mijlocul anilor '90 am fondat bilunarul color ACCENT la Federația Sindicatelor Libere din Petromar și știu cât de greu a fost să-mi apropii colaboratori care, fie veneau cu informația, fie îmi scriau materiale de specialitate. Mai greu a fost, știți și dumneavoastră, cititorule, atunci când interesele federației nu se întâlneau cu cele ale administrației. Iar ultimul care decidea ce să scrie în chestiune, eram tot eu. Dacă țara ardea, eu nu mă pieptănam. Da, hebdomadarul nu este o revistă literară, dar este o treabă a naibii de serioasă.

EX PONTO TEXT/ IMAGINE/ METATEXT. Am coment-o nu pentru că mi-ar fi publicat câteva poeme, două proze scurte și prefața cărții Trenul de marfă scrisă de Gabriel Rusu în opt ani, ci din dorința că trebuie folosit orice prilej, deci să nu lași întâmplarea să decidă, pentru a face loc printre lecturile facultative, fie și ale unui singur cititor, și a unei reviste de două sute de pagini, în format aproape de A4. Așadar, EX PONTO, cu număr dublu, 77-78, come unto me! M-am oprit, din prima secțiune, TEXT, asupra unui fragment din ambițiosul proiect literar al criticului și eseistului Gabriel Rusu (vechi prieten din vremurile unui Tomis apus, al cărui obiectiv este o a doua ediție a Gramaticii rememorării. Îndreptar de întâmplări, personaje și întâlniri, rememorări puse nu doar sub lentila memoriei mai penetrantă din punctul de vedere al diafragmelor decât oricare alta concepută optic, ci și sub aceea care îi permite să arunce o privire de istoric literar în atelierele de creație ale constănțenilor de scriitura cărora s-a ocupat până acum. De data asta personajul rememorărilor este poeta constănțeană Iulia Pană. Împreună am citit în direct, pe la mijlocul anilor '80, ca invitați ai realizatoarei unei emisiuni ce se transmitea din studioul corespondentului local pentru programul de după amiază al radioului național, câteva poeme fără să ni se sugereze măcar să slăvim ceva sau pe cineva. Din câte cunosc, niciunul dintre noi nu a rămas cu o strălucitoare aureolă de poet ca după comiterea celor șapte păcate pe care un om drept le comite în fiecare zi. Dacă poeta se află în relație directă cu drepturile de inspirație ale oamenilor ca ea, Gabriel Rusu notează: ,,Îmi place cum am scris despre poezia Iuliei Pană (e dreptul meu, la urma urmei!), îmi place deoarece cred că i-am surprins viziuni lirice și constante stilistice de drum lung, care se regăsesc în cărțile care aveau să urmeze” și ,,Poemele Iuliei Pană sunt tâlhărești în retorică. Te ademenesc pe străduțe baroce, unde metaforele se lipesc de tine făr' de rușine pentru carnaliatea lor aproape palpabilă, îți pun șișul la gât cu violență, te ușurează de punga burgheză cu certitudini care te ajută să începi ziua de mâine”. Iar dacă folosesc următorul citat dintr-o observație a lui Kafka din 1921 cum că ,,Poetul este, în realitate, mereu mai mic și mai slab decât media societății. De aceea el resimte greutatea existenței terestre mult mai intens și mai puternic decât ceilalți oameni.”, o fac nu pentru a-l folosi ca trusă de prim-ajutor, ci pentru că Iulia Pană confirmă spusele de mai înainte: ,,pe hârtia inimii am o pată și doare/ nu știu să-mi șterg lacrimile când plâng/ ,,(…) eu am poeme în liziera vocii/ eșantioane albe – roșii… strânse/ la baiera limbii…” ,,În literatura română, își încheie Gabi Rusu rememorarea sepia despre o imagine a poeziei constănțene în acțiune, și asta mi-a plăcut, Iulia Pană merge pe aceeași stradă cu Nora Iuga, Angela Marinescu și Mariana Marin (atenție, pe străzile literaurii nimeni nu moare!)…” În apărarea informațiilor folositoare îl aduc martor pe Costel Bunoaica, un poet adesea uitat, și care nu e incomod pentru nimeni altcineva decât pentru propria-i mărturie care are propria ei actualitate sau propria-i punere la-ndoială, de față fiind și un martor: ,,(…) Pe trup amiaza ni se zvântă – / Noi trecem lin spre altă înserare;/ Nici nu simțim că sângele-mprumută/ Păsări târzii cu aripi mari de sare.// Ne risipim în ceață, Miriam, ca vântul:/ Eu fi-voi norul greu, tu o să fii pământul!” La secțiunea traducerii, pentru a rămâne în caruselul poeziei, poetul sârb Gajko Božović, în traducerea mai vechilor colaboratori ai revistei, Slavomir Gvozdenovici și Lucian Alexiu observă o versiune a mării: ,,Marea crește,/ Mai ieri/ Se ridica pe vârful degetelor,/ Astăzi deja se umflă./ Iar în aceasta nu e nicio vanitate,/ Ci marea crește// Nu-i mai ajung râurile pământești…” ,,Și dacă versul se disimulează, numiți-l, Proză, spunea Mallarmé, dar tot el e dacă rămâne vreo căutare tainică a muzicii, în rezerva Discursului”. Dacă vrei să mă contrazici, cititorule, e semn că te-am atras în conversație… Secțiunea IMAGINE dă culoare revistei folosind căutarea formelor eterne care în natură, deși sunt din aceeași materie sunt neasemănătoare, mă refer aici la Dunăre și mare, descoperitorul fiind artistul plastic Constanța Petrescu Dănilă. Peisajele de la Dunăre și mare fac din albastrul spontan când un bleumarin care te-ndeamnă să păstrezi contactul cu ceea ce vezi și simți, când un albastru de sineală care are tot ceea ce-i trebuie pentru a trăi echilibrat prin punerea în contrast cu negrul și griul unor copaci desfrunziți sau cu maroniul unei nave-n mișcare și negrul brațelor unor macarale de chei. Cum picturile nu sunt pentru vorbit, mă opresc, întrucât în METATEXT trecerea de la tăcere la vorbire operează de data asta cu ,,povestirea în imagini, pe secvențe, dinamice sau statice care, cu câteva secole înainte, prefigurează arta filmului sau populara bandă desenată din Japonia sau din Occident; povestirea este un extras dintr-un studiu comprativ extras la rându-i dintr-un capitol al tezei de doctorat a profesorului Ion Codrescu, referitoare la relația dintre imagine și text în arta accidentală și în arta Extremului Orient, cu aplicații specifice la pictura haiga japoneză, americană și europeană. M-a atras puterea de atac a frazei de-nceput, în textul narativ teoreticienii o numesc incipitul-dată, folosit pentru a crea premisele unei credibilități sporite și nu a dramatiza, deoarece propune un loc, o istorie repetabilă și un tipar databil de timp și exemplific: ,,La o privire fugară compararea acestor două opera de artă – una din spațiul occidental și cealaltă din spațiul oriental – ar putea să pară forțată, dacă nu am descoperi elemente comparabile din arta concretă și spirituală a celor două capodopere”. Se au în vedere Tapiseria de la Bayeux și pictura japoneză pe sul orizontal Poemele celor treizeci și șase de poeți nemuritori și stoluri de cocori. Eu am intrat și am ieșit din spațiul textului narativ sesizând faptul că: ,,În tot acest film al tapiseriei apar șase sute douăzeci și șase de personaje, două sute doi cai și catâri în galop sau mers lent, cinci sute cinci animale, din toate categoriile, cincizeci și cinci de câini, treizeci și șapte de edificii, patruzeci și una de corăbii și bărci și patruzeci și nouă de arbori”. Ce inventar iconografic! Tehnica broderiei de secol XI a-nsemnat și lucrul cu fire de lână de culoare roșie, galbenă (două nuanțe), verde (două nuanțe) și albastră (trei nuanțe), cei care au realizat-o folosind desenul pe cartoane. Fundalul este din in. Cât privește personajele, avem din toate rangurile (și îmbrăcămițile), de la regi până la slujitori și de la episcopi până la simpli lucrători. Scenele sunt însoțite de texte succinte în limba latină, ca un rezumat la tâlcul tablourilor ce o compun. Literele au o anume eleganță dată de caligrafierea care emoționează și o plasticitate câștigată tocmai prin folosirea lânii. Cât privește pictura japoneză pe sul orizontal, ea era, ca și în cazul broderiei, rodul inovației și muncii în echipă, în speță a celui ce producea hârtia de cea mai bună calitate, a pictorului, caligrafului și a celui ce finisa prin maruflaj, legătoria fiind ultima etapă de strângere a totului între coperte. O astfel de operă de artă este și cea amintită în titlu, Poemele celor treizeci și sașe de poeți nemuritori și stoluri de cocori. Sulul orizontal, ne lămurește Ion Codrescu, reprezenta stoluri de cocori (cei ce au citit cartea lui Yasunari Kawabata își vor fi amintit acest pasaj plimbându-se pe ecranul paginii în momentul ceremoniei ceaiului: ,,Imaginea fetei cu baticul cu o mie de cocori îi apăru în minte”. ,,…”ea era una de prospețime, de curățenie. Poate că și datorită ei întâlnirea cu două dintre amantele tatălui său nu-l supărase chiar atât de tare”, pictați în aur și argint (corpul cocorului în argint, iar ciocul și picioarele cu aur) sau deasupra valurilor de mare (în aur și argint).” După cum știm, cocorul reprezintă unul dintre cele mai frecvente motive ale iconografiei japoneze, iar derularea sulului descarcă un anumit avânt de care se-ncarcă răbdătorul spirit al cocorului în anticiparea zborului. Poți ignora dinamismul unei asemenea imagini? Nu poți ,,muri” de dorința de a-l ainge? Poemele despre care se face vorbire sunt de-acum peste o mie de ani, am citit și eu câteva ca făcând parte din Culegerea celor 36 de genii, poeții cei mai de seamă ai trecutului; autorul, cunoscător al domeniului, vorbește despre antologia Poemelor celor treizeci și șase de poeți nemuritori îngrijită de Fujiwara no Ninto, fost subsecretar de stat, poet, critic celebru; el rememora melancolic, într-un poem tanka, ce-nseamnă o absență: ,,De multă vreme/ Nu se mai aude zvonul/ Vechei cascade,/ Dar vuietu-i celebru/ Mai dăinuie și-acuma!” Revin. Dialogul dintre static și dinamic, dintre plin și gol, dintre spațiu (pictură) și timp (citirea unui poem și evocarea unei alte lumi decât cea arătată de pictura cocorilor), dintre semnul iconic și semnul lingvistic se află pe o treaptă foarte înaltă în această capodoperă a artei japoneze. În ce constă compararea? Ion Codrescu ne lămurește: ,,…în ciuda diferențelor care există în cultură, artă, estetică, poezie, tehnici de lucru, formate compoziționale, simboluri, semnificații la nivel de metaforă, artiștii și poeții au găsit întotdeauna puterea, capacitatea și imaginația de a juxtapune imaginea și textul în așa fel încât privitorul/ cititorul să rezoneze și să vibreze emoțional și spiritual în fața unei creații desăvârșite, indiferent dacă aceasta este din Franța (ea revendică prin Abel-François Villemain apariția termenului de literatură comparată folosit în cursurile sale de la Sorbona în 1827), Anglia (într-unul din atelierele din Kent, Winchester sau Hampshire a fost lucrată tapiseria la mijlocul secolului XI pentru palatul episcopal din Bayeux, Franța) sau din Japonia (Poemele pentru sulul cu stoluri de cocori provin dintr-o antologie din același secol XI). În alți termeni, cert este faptul că au existat, cam în aceeași perioadă, momente marcate de predominarea unor anumite și inspirate stări de spirit, de anumite influențe devenite posibile doar prin schimburile comerciale și care au convers către o singură direcție: opera de artă, de-o parte și de alta a lumii.

Am reținut pentru lectură și studiul întins pe multe pagini și susținut de o bibliografie semnificativă, semnat de Radu Petcu, cercetător științific de la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie, vizând o Scurtă introducere în istoria antică a Dobrogei: primele incursiuni ale romanilor la Gurile Dunării. Sunt trecute în revistă (ca la o revistă de front) istoricele și semnificativele campanii militare de afirmare a romanilor în Dobrogea sub diferiți împărați și consuli. Tomisul din antichitatea romană, deși își trage numele din verbul grecesc temno egal a ciopârți, ciopârțire a cărei hrană a fost legenda argonauților și uciderea de către zeița Medeea a fratelui ei Absyrtos, și nicidecum ciopârțirea de azi, avea o stabilitate economico-culturală reflectată și prin titlul deținut în timpul împăratului Antoninus Pius de Metropola Pontului Stâng. De ținut minte pentru orientarea pe verticală a orașului acești doi terminicare care nu se contrazic: stabilitate economico-culturală și metropolă. Și, da, continui să cred că numele acestui loc comun de viețuire nu Constanța ar trebui să se numească, ci Tomis. De câte protocoale de inițiere în experiențe arheologice, de câte alte mărturii orale, scrise, picturale, sculpturale, marine etc., etc., mai este nevoie și ce alte locuri mai trebuie descoperite?

Post scriptum
Aceasta a fost ultima cronică scrisă la apariția revistei EX PONTO. Pentru răgazul pe care și l-au luat pentru a citi rândurile scrise de mine, tuturor cititorilor mei, gratitudine.

Articole similare

• Atelier de pictură pe sticlă, de Sfânta Paraschiva
• Romana Amerling & The Henry Love Group: o seară între Viena, Paris și New York
• Trofeul „Dan Moisescu” merge la GAMURAR ELENA, din București
• În plin război, Constanța dădea zilnic masa gratuit la 1400 de copii
• Festivalul „Dan Moisescu”, la ediția a XXX-a. Două seri în care cântecul popular românesc aduce la Constanța tinere talente și mari artiști