Dreptul de port carte(4933)
De libertate îmi pasă, și dacă azi o invoc, asemenea lui Paul Éluard, ca pe o declarație scrisă:
,,Pe caietele-mi de școlar / Pe pupitru și pe arbori
Pe paginile citite / În junglă și-n pustiu
Pe cuiburi și drobițe / Pe ecoul copilăriei
Pe toate zdrențele-mi de azur / Pe iazul mucegai din soare
Pe mare și corăbii / Pe muntele năuc
Pe sudoarea furtunii / Pe clopotul culorilor
Pe lampa ce-nmugure / Pe câinele-mi lacom și drag
Pe pragul ușii mele / Pe-adăpostul distrus...”,
așa cum o aflăm în celebrul poem Liberté, o fac pentru că în toate formele sale libertatea este o activitate nu doar ruinătoare ci și stimulatoare.
Aducându-l în atenție, la finele lunii mai, printr-un excelent Album de 56 de pagini, pentru ilustrarea căruia au fost invitați 15 desenatori francezi și străini (un spaniol, un iranian și un taiwanez), editorul și-a răsplătit publicul iubitor de poezie, în contextul celor 80 de ani de la Marea Debarcare din Normandia, cu un clasic al literaturii de rezistență.
Itinerariul ei simbolic? Pusă pe muzică de pianistul și compozitorul Francis Poulenc, Liberté a fost publicată mai întâi în Alger și apoi în clandestinitate în Franța ocupată de naziști, sub pseudonimul Jean Du Haut. O buclă peste timp, o emblemă emoționantă a repetării repetate: libertatea. Ce omagiu adus unui poet, să dedici o carte unui singur poem!
O lecție de preț despre neprețuita libertate pe care eu n-aș inventaria-o prin nicio metodă. Un fragment de geoistorie literară. Literatura reflectă geniul vremurilor, zeitgeist-ul, care ne oferă o oglindă a noastră. Capricioasă, aceeași oglindă ne spune cum destinul literar al poetei de limbă poloneză, Zuzanna Ginczanka n-a scăpat de mâna satanică a nazismului.
Poemul Non omnis moria (Nu totul moare) a fost scris în timp ce se ascundea de germanii care ocupaseră orașul Liov, proprietara unde locuia trădându-i religia evreiască. „Nu las moștenitori, așa că mâna ta să-mi scoată lucrurile / lucrurile mele evreiești, Chominowa din Lvov / Soția curajoasă a informatorului rapid...” și ,,sângele meu va pecetlui aripi proaspete de stejar, / transformând păsările de pradă în îngeri brusci...”
Capturată de naziști, a fost imediat executată. Era apogeul Holocaustului, 1944. Avea 27 de ani. Sângele poetei a avut putere abia după moartea ei, poemul fiind publicat doi ani mai târziu, într-un ziar polonez și-ntr-o antologie în 1955.
Alison Willis, o compozitoare engleză, care a scris o adaptare corală a poeziei în 2018, a susținut în notele care însoțesc piesa ei că aceasta poate fi singura dată în istorie când o poezie a servit drept probă într-un proces penal de colaboraționism a proprietarei trădătoare.
O cu totul altă poveste a cuvintelor scrise, tipărite sau memorate, ne ajunge din urmă din Corpul 31 ridicat în pădurea de mesteceni de la Birkenau: biblioteca minusculă, clandestină pentru cei cinci sute de copii. Printre titluri: ,,O scurtă istorie a lumii”, a lui H.G. Wells, un manual școlar rusesc și un text de geometrie analitică... Alte cărți erau transmise exclusiv pe cale orală. Ori de câte ori puteau scăpa de privirile gardienilor, supraveghetorii le recitau copiilor cărți pe care ei înșiși le învățaseră pe dinafară de demut, făcând cu rândul, în așa fel încât alți supraveghetori să le ,,citească” de fiecare dată unor alți copii”; ,,schimbarea cărților din bibliotecă”, așa s-a păstrat prin timp această artă a sistemului de rotație.
Un fel de lecturi publice subversive, cum subversive au fost considerate lecturile bravilor muncitori în fabrica La Figaro, din Guanabacoa, cu timpul și alte fabrici urmându-i exemplul, la mijocul secolului XIX, 85 la sută din populația muncitoare a Cubei era analfabetă, astfel că guvernatorul politic al Cubei a dat publicității un edict prin care interzicea asemenea lecturi publice la locul de muncă: ,,Este interzis a se distrage atenția lucrătorilor din prăvăliile de tutun, ateliere și magazine de tot felul, prin lecturi de cărți și ziare sau prin discuții străine de munca în care aceștia sunt angajați. Poliția va exercita o permanentă supraveghere ...”
Din momentul democratizării lor, prin apariția tiparului, cartea și lectura au devenit autorități morale de necontestat.
Recunoașterea acestei autorități a făcut ca Ministerul Culturii din Columbia să înființeze, spre finele secolului trecut, o organizație de biblioteci itinerante, menite să poarte cărțile până în zonele rurale cele mai îndepărtate și greu accesibile ale țării. Genți mari și verzi, prevăzute cu buzunare încăpătoare, erau trecute de-o parte și alta a spinării unor măgari. Cărțile erau lăsate câteva săptămâni unui învățător sau unui bătrân al satului, care devenea bibliotecarul.
El le citea cu voce tare, rar, acelora care nu cunoșteau buchea; uneori, câte un membru al unei familii care se școlise, le citea celorlați. Erau manuale de agricultură și ghiduri de filtrare a apei, colecții de modele pentru goblenuri și ghiduri veterinare, precum și romane sau alt fel de opere literare. O traducere spaniolă a Iliadei lui Homer a fost oprită la schimb. Explicația? Povestea homerică reflecta întru totul istoria țării lor sfâșiate de războaie, unde zeii turbați hotărau soarta unor oameni. Nu știu dacă acei cărăuși erau însoțiți de șerpași, dar cartea, sigur, era unul dintre cei mai buni.
Și, dacă Apollinaire își luase pentru poezia sa motto-ul ,,Eu uimesc”, al lui Paul Éluard, în contextul celor scrise la început, poate fi: ,,Și prin forța cuvântului / Îmi reîncep viața...” Dacă ți-e frică de ceea ce spui, atunci nu ești liber.
