Vocile cărților(340)

Angelo Mitchievici
Farmecul vieții distruse. Câteva reflecții despre ratare

Recunosc pe deplin că abordarea acestei teme are ceva din relevanța unei cunoașteri de sine. Spre deosebire de altele, nu ține doar de o profundă curiozitate intelectuală, ci traversează existența mea, de la un capăt la altul. Ezit să răspund la interogația frontală ,,Sunt un ratat?”, poate și pentru că socotelile se fac la urmă, iar urma înscrie moștenirea pe care o lăsăm semenilor noștri, apropiaților noștri, celor care ne-au cunoscut intim și cu care am călătorit în viață pe anumite porțiuni ale ei. Dar pot spune că acest gust, sentiment al ratării l-am simțit, l-am trăit în diferite momente ale vieții mele...

Astfel își deschide Angelo Mitchievici volumul de eseuri al cărui titlu îmbracă paradoxul unui joc construit nu pe reguli, ci pe imaginația urzită de secreta complexitate a educației din bibliotecă: deci nimic șovăitor când e vorba de un dublu adevăr, farmec și distrugere.

Să fie reflecțiile o planificare pe termen lung a unor atracții ce se pot dovedi ruinătoare sau o-ncercare de explorare a propriilor așteptări înainte ca ele să devină suma unor ratări excluzând îndoiala și cogito-ul, două dintre principiile metafizice ale filozofiei lui René Descartes?

Să fie ceva asemenea jocului de-a rișca din copilăria mea, când evaluarea șanselor de câștig se alimenta din speculații ale hazardului bazate pe combinarea în gând a numărului de rotații și înălțimea la care gravitația intervenea asupra banului, puterii de explozie a policerului în raport cu greutatea și circumferința monedei, a intensității vântului (dacă exista) și a acului roșu al soarelui în raport cu viteza frecării?

Influența monologurilor unor autori chemați în fața cititorului mi-amintește de Poemul Presupunerilor al lui Jorge Luis Borges citez: ,,...Eu, ce cu totul altu-am vrut să fiu, / un om al cărții și-al înțelepciunii, / sub cerul liber voi zăcea-ntre smârcuri”. Ceea ce constituie impulsul secret al unui maelström poate deveni tema obsesivă a ratării: sub cerul liber – măcar atât îi poate înlesni scepticismul cărturăresc, prinderea dintr-un condei a trăsăturii propriei libertăți asociată cu tumultul cunoașterii – zăcea-voi între smârcuri.

Dar cu ce debutează dorința de ratare? Cu o interogație sau cu o provocare? Interogația referitoare la ce ar presupune a te rata sau provocarea ca desfătare în sânul ratării, căci nimic nu-l poate desfăta mai mult pe cel în cauză decât o provocare? Și-apoi, cum să nu admiri un astfel de om făcând astfel de afirmații în legătură cu ratarea sa, când mă gândesc că cel ce este una cu pierderea dobândește ceea ce a pierdut? Sunt convocați în acest sens Scott Fitzgerald, Anton Cehov, Voltaire, Shakespeare, Mircea Eliade, Sadoveanu, Hugo Pratt etc.

Construcția cărții însă, are în fluxul ei un personaj, și anume pe Emil Cioran ale cărui obsesii nu doar în privința ratării dar și ale sinuciderii, răspund demersului exegezei lui Angelo Mitchievici, întrucât personajul ,,a făcut o obsesie și o temă de reflecție din ratare”, considerându-se un ratat în măsura în care posedă acea conștiință a ratarii. La rândul său, autorul își mărturisește complice fascinația pentru ratare, al cărei farmec s-a topit în biografia sa, trăind acea ,,complacere în ratare, un hedonism particular, o voluptate dizolvantă, un sentiment acut al unei neîmpliniri asumate”. Și cine-i putea fi mai reprezantativ, ca scriere și mod de viață dată fiind și formația sa intelectuală, decât Emil Cioran?

Sigur, prima șansă a ratării ar fi să nu fi fost născut. Reflecțiile lui Angelo Mitchievici demonstrează faptul că o viață complet ratată este greu de obținut, dacă nu respectă câteva principii de bază. Unul dintre ele este, paradoxal, chiar dorința de împlinire, răsucită în lamentări de tot felul și în tot timpul, și că ele se află peste tot în ființa ta, dacă știi să le cauți. Sigur, Angelo Mitchievici nu este dintre cei ce se lamentează, formulele elevate de abordare a jocului situat între panorama ratării la care ne face părtași și ușurința cu care levitează printre subiectele și spațiile de traumă nefiind nimic altceva decât mărturia faptului că înainte de a deveni apt pentru ratare, indiferent de mărimea ei, noțiunea i-a fost utilă pentru a scoate în evidență caracterul sistematic al acesteia, indiferent de loc, de timp, de profesie, a constatat că este un răsfățat al filosofiei lui Cioran, și că scepticismul dacă a afirma despre ceva anume că trebuie spus neapărat funcționează doar în locuri și în anumite momente.

Nu știu ce și-a spus la final, dacă a descoperit, dat fiind lunga inițiere în voluptatea amăruie a ratării pusă la dispoziție prin opera modelului său, locul unde apare ea și soluția la interogări doar unindu-le fără a ridica creionul de pe hârtie, cum se spune. În ceea ce mă privește, cred, vorba lui Blaise Pascal că: ,,Trebuie să știi să te îndoiești unde trebuie, să fii sigur unde trebuie, să te supui iar unde trebuie”.

Articole similare

• Atelier de pictură pe sticlă, de Sfânta Paraschiva
• Romana Amerling & The Henry Love Group: o seară între Viena, Paris și New York
• Trofeul „Dan Moisescu” merge la GAMURAR ELENA, din București
• În plin război, Constanța dădea zilnic masa gratuit la 1400 de copii
• Festivalul „Dan Moisescu”, la ediția a XXX-a. Două seri în care cântecul popular românesc aduce la Constanța tinere talente și mari artiști