MĂNĂSTIREA DERVENT: Vinerea "Săptămânii Luminate" - Sărbătoarea "Izvorului Tămăduirii", primul mare eveniment ortodox de după Sfintele Paşti, va aduce peste 2.000 de credincioşi la Ostrov(2220)

“IZVORUL TĂMĂDUIRII”, a doua mare sărbătoare ORTODOXĂ de după Sfintele Paști (SE SĂRBĂTOREŞTE ÎN PRIMA VINERI DE DUPĂ PAŞTE, ÎN “SĂPTĂMÂNA LUMINATĂ”), A ADUNAT, AN DE AN, peste 2.000 de credincioși, LA MĂNĂSTIREA “DERVENT”, DE LÂNGĂ LOCALITATEA DUNĂREANĂ OSTROV, JUDEŢUL CONSTANŢA (120 km distanţă rutieră de municipiul Constanţa, 20 km distanţă de punctul de trecere a frontierei Ostrov – Silistra).

An de an, peste 2.000 de credincioşi au venit la Dervent, în vinerea “Săptămânii Luminate”

În dimineaţa de vineri - 25 aprilie, ÎPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, alături de un sobor de preoți, va oficia Sfânta Liturghie, în Biserica Mănăstirii.
După ora 12.00, întreaga suflare va pleca în pelerinaj, spre Izvorul Tămăduirii, a cărui apă, spun slujitorii Bisericii, ar fi izvorât imediat după ce Sfântul Apostol Andrei, Apostolul Creştinător al Românilor, ar fi înfipt un toiag în pământul dobrogean.

De aici, credincioșii vor lua “aghiazma mică”.

Peste 50 de jandarmi, de la Gruparea Mobilă “Tomis”, din Constanţa, vor asigura ordinea și siguranța pelerinilor.

Mulți dintre credincioși au ajuns încă de joi, “peste vale” (aceasta înseamnă “dervent”, în limba turcă), la Mănăstirea Dervent, unde au participat la “Sfântul Maslu”, și se pregătesc, spiritual, sufleteşte, pentru praznicul de mâine.

Izvorul Tămăduirii este o sărbătoare, ortodoxă, anuală, închinată Maicii Domnului și se sărbătorește în vinerea din Săptamâna Luminată.
Tradiţia şi scrierile bisericești amintesc de vindecarea unui orb, care și-a recăpătat vederea, după ce și-a udat fața cu apa din Izvorul Tămăduirii.

Tradiţia ortodoxă a “Izvorului Tămăduirii” de la Dervent

Pe locul unde, în urmă cu aproape 2.000 de ani, au fost martirizaţi patru din ucenicii Sfântului Apostol Andrei (cel care în secolul I d. Ch. a propovăduit creştinismul în Sudul Dobrogei), au apărut patru cruci de piatră.
În anul 1959, Mănăstirea a fost închisă, de către comuniştii atei, fiind redeschisă în anul 1990, pe 2 februarie, de către părintele Elefterie Mihail.

Icoana făcătoare de minuni a Sfintei Fecioare Maria: originală stilistic, cu influenţe orientale grefate pe matricea bizantină!

Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni a fost donată, Mănăstirii Dervent, în anul 1940, de către moştenitorii defunctului Ioan Chipară. Aceasta se află în pronausul bisericii, în partea stângă, aşezată pe un iconostas înalt, pe sub care credincioşii trec, cerându-i ajutor.
Icoana aparţine cronologic începutului de veac XIX (sub un strat de culoare distingându-se în partea dreaptă anul 1820) şi a fost supusă unei restaurări, în luna martie a anului 1940.
Pictura vădeşte influenţe stilistice orientale, grefate pe varianta iconografică bizantină a “Glicophilousiei” – „Maica Domnului a tandreţei, a iubirii materne”.
Fecioara strânge la piept, cu ambele mâini, trupul Sfântului Prunc, care-şi întoarce faţa spre privitor, deşi mâinile îi sunt orientate spre gâtul Maicii Sale.
Îndepărtările de canoanele iconografice bizantine sunt şi mai vizibile în maniera de tratare a chipului şi a veşmintelor Pruncului Sfânt.

După ce s-a închinat şi s-a rugat la icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni şi la Sfânta Cruce, călătorul se poate îndrepta spre locul unui nou regal duhovnicesc: “Izvorul Tămăduirii”, situat la aproximativ 200 m de mănăstire, unde va descoperi aceeaşi desăvârşită împletire între istoria primelor secole creştine şi tradiţia dobrogeană.

În 1959, când au închis comuniştii Mănăstirea, a… secat şi Izvorul, iar după 1990, a… renăscut!!

O minune despre care mărturisesc credincioşii din zonă este şi faptul că, o dată cu închiderea mănăstirii, în anul 1959, a… secat şi izvorul, şi nu-şi revărsa apa tămăduitoare decât de… ziua Izvorului Tămăduirii, iar după redeschiderea acesteia, în 1990, firicelul de apă, care timp de aproape două mii de ani a sfinţit aceste locuri, a… renăscut, la început cu intermitenţe, pentru ca în ultimii ani, în pofida verilor caniculare şi secetoase, să curgă fără oprire, oferind creştinilor care poposesc aici tămăduire trupească şi sufletească, precum şi un strop de linişte şi binecuvântare în lumea atât de zbuciumată şi dezorientată a veacului nostru!

Arhiepiscopia Tomisului: istoria “Izvorului Tămăduirii” şi a Mănăstirii Dervent

Reproducem, integral, textul dedicat Mănăstirii Dervent, de pe site – ul Arhiepiscopiei Tomisului, din Constanţa, fiind cel mai complet material documentar, despre subiect.

La aproximativ 20 de kilometri de frontiera cu Bulgaria, venind dinspre Ostrov, pe un deal de unde pot fi admirate apele sclipitoare ale Dunării, în vremuri ferite de inundaţii, se află Mănăstirea Dervent. Zidurile albe şi acoperişurile roşii, turlele argintii atrag atenţia de la distanţă.

Tradiţia acestei Sfinte Mănăstiri ne spune că pe malul drept al Dunării, în apropiere, la o distanţă de numai doi kilometri de Mănăstirea Dervent, a existat o cetate antică romană, cu numele de “Dervent”, care înseamnă. În latină, “lagăr” sau “garnizoană” romană, dar şi “vad de trecere” sau “trecătoare”, în limba turcă. Cetatea Dervent, după o epocă înfloritoare, până pe la anul 1036, a fost distrusă, de către pecenegi, atunci când au fost distruse şi cetăţile Dinogetia, Capidava şi Sucidava.
Astăzi, în zonă, încă se pot vedea ruinele acestei vechi cetăţi romane.
Pe la sfârşitul secolului I, după Hristos, Sfântul Apostol Andrei, “Cel Întâi Chemat la Apostolat”, în misiunea sa creştină, ajunge să-L propovaduiască pe Hristos, in Scythia Minor antică, adica în Dobrogea noastră, de astazi, care, în acea vreme făcea parte din Imperiul Roman.
Credinţa creştină era interzisă în acele vremuri, în Imperiul Roman.

Sfântul Apostol Andrei ajunge să propovaduiască Sfânta Evanghelie, a lui Iisus Cristos, MÂntuitorul nostru, şi în Scythia Minor, adică în Dobrogea de astăzi, găsindu-şi un adapost, într-o peşteră aflată la 37 de kilometri de Mănăstirea Dervent, pe raza comunei (de astăzi) Ioan Corvin, unde astăzi este închinată o Mănăstire, în cinstea şi în amintirea Sfântului Apostol Andrei, Încreştinătorul României.

Mai târziu, opera misionară a Sfântului Apostol Andrei va reveni unor ucenici ai Sfântului, anume un preot şi trei fecioare, care vor veni în marea cetate Dervent, la Dunăre, să-l mărturisească pe Hristos. Ajunşi aici, cei patru sunt prinşi şi condamnaţi la moarte, după ce fuseseră sfătuiţi să se lepede de Hristos.
În momentul martirajului, tradiţia acestui Sfânt Lăcaş ne spune că ei erau aşezati astfel: Preotul se afla pe locul în care se află, acum, Crucea Sfântă din absida stângă a Bisericii, crucea făcătoare de minuni şi tămăduitoare, iar cele trei fecioare se aflau în faţa Bisericii, mai precis în faţa Sfântului Altar.
Văzând că nu pot fi determinaţi să-şi renege credinţa lor adevarată, Sfinţii Martiri au fost chinuiţi groaznic.
În final, preotul a fost jupuit de viu şi spânzurat, pe o cruce de lemn, cu capul în jos, iar celor trei fecioare li s-au scos ochii, li s-au smuls unghiile, de la mâini şi de la picioare, iar după aceste groaznice chinuri trupurile acestor Sfinte Muceniţe au fost tăiate în bucăţi. Trupurile acestor Sfinţi au fost aruncate în Dunăre, după ce au fost arse pe rug, ca să nu le venereze creştinii aflaţi în cetate, să nu venereze rămăşiţele, Sfintele Moaşte care au mai rămas.
Pe locul unde au fost ei martirizaţi, tradiţia ne spune că au crescut, din pământ, patru… pietre (!), în formă de cruce, cu însuşiri tămăduitoare şi făcătoare de minuni, care, de-a lungul veacurilor, s-au dovedit a fi tămăduitoare de diferite boli sufleteşti şi trupeşti.

Foarte mulţi bolnavi, aflaţi în suferinte, aflaţi în primejdii şi necazuri, cu diferite boli şi fără nicio speranţă, au găsit alinarea, în suferinţe şi tămăduirea, numeroşi ologi, şchiopi, surzi, muţi, care au venit, aici, cu credinţa s-au tămăduit, unii dintre ei şi-au lăsat chiar bastoanele şi cârjele, în acest loc, spre mărturie şi spre încredinţarea altor personae, că aceste Sfinte Cruci sunt purtatoare de Har Dumnezeiesc şi tămăduitoare, “purtătoare de leac”, aşa cum se mai numesc în popor.

Cetatea Dervent a fost distrusă, pe la anul 1036. După ce Sfintele Cruci au crescut din pământ sigur ca, în jurul lor, au apărut aici şi nişte comunităţi monahale.
Viaţa creştină în Dobrogea, viaţa Bisericii, în primele veacuri, era foarte bine organizată.
Era o viaţă creştină intensă, existau foarte multe comunităţi monahale, foarte multe Biserici, foarte multe Mănăstiri.
Chiar şi astăzi, aceasta zonă, fosta Scythia Minor, încă se mândreşte cu acele ruine şi acele Biserici, cu criptele Sfinţilor Martiri, care au fost descoperite în Dobrogea, pentru că aici a fost o adevarată viaţă intensă, întru Hristos, o trăire duhovnicească aleasă.

În 1036, a fost distrusă şi cetatea Dervent.
După câteva secole, bineînţeles că locurile unde se aflau Sfintele Cruci au devenit pustiite, Dobrogea fiind ocupată de către Imperiul Otoman.
Moşiile de-aici au revenit unui turc, Ahmet Bei, care era însărcinat şi cu păzirea frontierei de Dobrogea.
Acest turc, auzind de puterea miraculoasa a Crucilor Sfinte, le va ocroti şi urmaşii lui le vor venera, timp de aproape cinci secole.
El era un om foarte credincios, musulman.
Se spune că, în tradiţia acestei familii, oamenii se încreştinau pe ascuns (pentru că, bineînţeles, la turci, creştinismul era interzis) şi aceasta tradiţie de păstrare şi venerare a Sfintelor Cruci, în familia acestui paşă, s-a făcut până pe la începutul secolului al XIX – lea, când un descendent al lui Ahmet Bey le va distruge!

Veneau foarte mulţi sclavi, să lucreze pe moşia acelui turc, numai ca să se poată atinge de Sfintele Cruci, pentru a dobândi tămăduire, sufletească şi trupească.

Sfintele Cruci aduceau, în familia beiului turc, şi foarte mult venit.
Dar, din păcate, într-o zi, pe când tatăl era plecat, cu treburile moşiei, fiind un om (musulman) foarte credincios, fiul său, observând că Sfintele Cruci sunt venerate de sclavii creştini, a poruncit supuşilor să le tragă cu calul, să distrugă braţele acestei Sfinte Cruci, făcătoare de minuni, a Preotului.
În acel moment, când braţele Crucii au fost spintecate, el a fost doborât de către Pronia Dumnezeiasca, a căzut si a murit, iar bătrânului său tată, plecat cu treburile moşiei, i-a fost trăsnit un cal, de la trăsură, moment în care înţelege că ceva rău s-a petrecut pe moşie.

Ajuns acasă, Ahmet Bey află despre marea nenorocire care s-a întâmplat, în familia lui, vesteşte familiei lui că n-o să le mai meargă aşa de bine, cum le-a mers până atunci!
Şi asa a fost...
Un cutremur, peste cinci ani, îi va distruge mosia, un trăznet îi va mistui hambarele, iar molima îi va omori curtenii şi familia, care se aflau prin preajma Sfintelor Cruci.

După alţi câţiva ani, Dobrogea va ieşi de sub tutela Imperiului Otoman, iar locurile cu Sfintele Cruci devin din nou pustii.
După Razboiul de Independenţă, Sfintele Cruci se redescoperă, in chip minunat, şi un miracol s-a întâmplat cu aceste Sfinte Cruci, purtatoare de Har Dumnezeiesc.

În 1923, PS Ilarie Teodorescu al Tomisului înființează, la Dervent, o Mănăstire, pe terenul donat de familia Andreevici şi Paraschiva Gheorghiu. În 1934, Paraclisul, care adăpostea Sfintele Cruci va arde din temelii, Icoanele rămânând, însă,… neatinse de foc!!!!!

În 1936, PS Gherontie al Tomisului pune piatra de temelie a actualei Biserici, ridicată după proiectul arhitectului N. Săndulescu şi sfințită pe 13 septembrie 1942, dată la care preacuviosul părinte Elefterie Mihail a fost numit stareț al Mănăstirii.

În 1959, prin Decretul 410 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române, Mănăstirea a fost închisă, timp de zece ani.
Din 1970 a funcționat ca Biserică de mir, a satului învecinat, Galița, clădirile care au aparținut mănăstirii fiind folosite de către… IAS (Întreprinderea Agricolă de Stat) Ostrov (SIC!), până în anul 1990.

Pe 2 februarie 1990, părintele Elefterie Mihail primește binecuvântarea de redeschidere a Mănăstirii.
În același an, pe 12 mai, la vârsta de 90 de ani, renumitul duhovnic dobrogean se mută la Domnul, fiind înmormântat în partea dreaptă a Sfântului Altar.
Mănăstirea este astăzi una dintre cele mai înfloritoare dintre Dunăre și Marea Neagră.

În Dobrogea şi în ţară este recunoscut, ca Izvor Tămăduitor, Izvorul de la Mănăstirea Dervent, despre care tradiţia spune că a apărut la rugăciunea Sfântului Apostol Andrei, cel care, în drumurile sale, s-a oprit în locul din apropierea actualei Mănăstiri, pentru a-i învăţa cuvântul Sfintei Evanghelii pe cei din zonă.
După predica sa, a bătut cu toiagul în pământ şi a izvorât o apă, limpede, în care i-a botezat pe cei ce au dorit să primească Botezul Creştin.

FOTO: 1. lataifas.ro; 2. realitatea.net; 3. ziarullumina.ro; 4. crestin-ortodox.ro; 5. skytrip.ro
 

Articole similare

• Sărmăluțele și șuberecul, preferatele deputatului Cosmin Hristu
• Scrisoare deschisă: către parlamentarii Constanței !
• OMD Mamaia Constanța: Planuri pentru octombrie, la mare!
• O seară de toamnă, în acorduri de muzică clasică, în Piața Ovidiu
• O mulțime de evenimente, începând de astăzi, 1 octombrie, în Constanța