Varujan Vosganian, propus la Premiul Nobel pentru smiorcăitul politic(1921)
Varujan Vosganian a realizat performanţa de a ridica, într-o formulă nouă, smiorcăitul politic pe noi culmi de progres şi civilizaţie. Chiar dacă, trebuie să o spunem, nu a reuşit să se ridice la valorile materialist- dialectice cuprinse în conceptul lansat, cu ani în urmă, de Traian Băsescu. Mă refer, desigur, la episodul cu micuţul Stolo, la căpătâiul căruia, într-o remarcabilă farsă, s-a decis soarta preşedinţiei. In materie de plâns sau smiorcăit, după cum e cazul, momentul relatat este unul de referinţă, pentru că a schimbat cursul istoric al acestei naţiuni. Bocind, în ritmul în care sărea cămaşa de pe el, hop, hop, Băse a transformat smiorcăitul în veritabilă armă politică. In cazul său, forma de manifestare este una cât se poate de gălăgioasă, incluzând şi tradiţionalul hăhăit, uşor de detectat în momentul în care râsul înlocuieşte plânsul. Din anumite puncte de vedere, smiorcăitul fostului preşedinte a căpătat numeroase accente populare. Autenticitatea acestor valori este dată de gestul prin care Băsescu îşi şterge zgomotos nasul cu mâneca, muncitoreşte, ca şi cum ar merge în Paradis, că la Paris a fost Elena Udrea... Dacă tot veni vorba de blonda de la Cotroceni, cum era adeseori identificată, să revenim asupra gestului ei misterios, degetul arătător la năsuc, uşoară apăsare pe nara dreaptă. Ei bine, aşa proceda şi Traian Băsescu, când, în calitate de comandant de navă, îşi sufla nasul peste bord. In contradicţie totală cu valurile, martori fiind polipii din dotarea personală. In materie de smiorcăit, Varujan Vosganian este mult mai interiorizat. Nu hăhăie, dar se strâmbă. Se ciupeşte de faţă. Ca piraţii, îşi acoperă un ochi cu mâna dreaptă. Sâsâie. Işi dă singur palme, ca şi cum l-ar încolţi un roi imaginar de ţânţari. Nu trânteşte cu pălăria de pământ, dar îşi smulge părul din cap. Nu se tăvăleşte pe podeaua lucioasă a Parlamentului României, dar se aruncă în braţele lui Ilie Năstase. Nu-şi şterge mucii îmburgheziţi cu mâneca, dar trage mir pe nas. Nu se lamentează, ca Băsescu, pe tema falsă a celor care nu sunt mai presus de lege, dar apelează la toţi sfiinţii din anturajul său. Nu are mai multe icoane decât Iordănescu, dar le pupă cu foc pe toate, inclusiv poala popii. In laşitatea lui, Varujan Vosganian ne-a arătat, în comparaţie cu Traian Băsescu, partea gingaşă a smiorcăitului politic. Sunt, iată, suficiente argumente pentru a-l propune la Premiul Nobel pentru smiorcăitul politic...
