Orașul speranțelor moarte(1779)
Trăim într-un oraș în care speranțele au murit. Știm ce ne-a adus trecutul, dar nu mai privim cu încredere spre viitor. Cohorte de politicieni care și-au urmărit numai propriul interes ne-au adus într-o stare vegetativă. Nu mai luptăm, ci ne lăsăm dominați de oameni corupți sau coruptibili, de animale politice, de hoți și minicinoși.
Nu există nicio luminiță la capătul tunelului. Există numai promisiuni pe care le servim cu nesaț, asemenea unui pahar de apă rece în deșert. Promisiuni care nu sunt niciodată, evident, duse la îndeplinire. Ar fi trebuit să avem un oraș frumos, cel mai frumos din țara aceasta, dar în schimb am fost amăgiți, mințiți, înșelați.
Cine răspunde pentru toate acestea? Nimeni. Nimeni, niciodată. Suntem păcăliți cu acel veșnic slogan, care spune că odată la patru ani puterea este în mâinile noastre, ale poporului, stă în ștampila cu care ne alegem liderii. "Dacă votul nostru ar putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm", spunea Mark Twain. Și, dacă ne uităm cu atenție în jurul nostru, la tot ce s-a întâmplat după decembrie 1989, îi dăm dreptate.
Suntem într-un an cu două rânduri de alegeri: locale și parlamentare. Ni se vor promite iar câte-n lună și în stele.
Suntem însă în ceasul al doisprezecelea, nu ne mai permitem încă patru ani ratați. Avem o sarcină grea: să distingem grâul de neghină. Asta dacă suntem optimiști și considerăm că există și oameni buni în lunga listă de candidați care ne vor cere votul. În general, poporul acesta este blestemat să aleagă dintre oameni răi și mai răi hoți și mai hoți, incompetenți și mai incompetenți.
Nu există nicio luminiță la capătul tunelului? Trăim în orașul speranțelor moarte? Ucise? Mi-e teamă că răspunsurile sunt pozitive.
