O telegramă (XXII)(862)
(fragment din romanul epistolar Tatăl meu, pomanagiul aflat în lucru)
,,Prezența la Căsuța răsturnată. Întâlnirea va fi în versiune prescurtată. Gheneralul. PS. Vino fără magnetometru”. Îl cumpărasem ca parte a ipotecii istorice sub care se află țara, în încercarea de a infirma faptul că eșecul ne pândește de peste tot. Zis și făcut. Am fesierii puternici, așa că m-aș fi dat și peste cap numai să-i fac pe plac, căci și el încerca să transforme convingerile întrezărite în munca de traducere a cvadrilogiei Găinarii în reprezentări pasionale, poate și de tip simbolic. Data trecută, la Gușterul guraliv nu s-a discutat despre tantieme, iar acum mă așteptam la o veste cum că traducerea deja înaintează dar și la dezvăluirea unor secrete referitoare la autor. Eu am influență, tu intuiție, cam acesta a fot salutul de bun găsit. Într-o după amiază târzie am nimerit în locul cu pricina, de care, mărturisesc, nu aveam cunoștință. Dintr-un fel de fostă gară care utilizase cândva abundent știința căilor ferate, m-a luat o trăsură electrică al cărei oftat pneumatic al suspensiilor făcea parte din noua imagine pașnică a transportului local sau poate că era unul de ceremonii. Oricum, mi-am pus centura de siguranță, căci birjarul, după ce aruncă o privire preliminară în spate, negreșelnic să se asigure că sunt cel așteptat, acceleră kilovații din ieslea-ntămâiată... Spre satisfacția mea, pentru iluminatul de noapte trăsura avea două lămpi CFR cu cherosen. Gheneralul se legăna într-un balansoar împletit din stuf, fracul azuriu dându-mi senzația că voia să ascundă epuizarea unui combatant ieșit din siajul unei hidrobiciclete. Cred că conta și pe o șansă cât de mică de a se încadra în peisajul acela rustico-picaresc. De slavă n-am nevoie, cum nici fazanu-ascuns printre căpriorii casei, preciză gheneralul și-n așteptarea celei care întârzia, comentă, ca pentru sine, atât cât să aud: nu știu dacă vom fi pregătiți să facem față comentariilor. Căci vorba aceea, câți pești în mare atâtea comentarii ne așteaptă. Bănuiala că integritatea argumentelor se ridica la înălțimea scriiturii lui Omnom îmi hrănea certitudinea că nu fusese un mic slujbaș cine știe pe unde. Despre beneficii, la final. Eu doar întrevăd ambientul public. Era o zi lucrătoare moartă, așa că mă așezai pe un fotoliu asemănător, cu solemnitate de licențiat, ceea ce-mi întări confuzia c-ar fi vorba despre un absolvent privilegiat de școală militară, un civil ne aduse din pivnițele casei răsturnate un ceainic de porțelan ale cărei picturi aveau ceea ce-am putea numi origini populare, purtând pe toate fețele istoria florii-soarelui. Căci ea, floarea-soarelui, încă n-a devenit spectator îmbătat de certitudini civice și opulență sălbatică. Cești fără toarte, cu aceleați picturi. Fie îngăduit unui prieten această imagine: doi măgari treceau agale, semn că aveau o gândire potrivită cu urmele tradiției pe care călcau; de-o parte și alta câte două genți mari de piele pe care un caligraf, nu știu dacă dintre cei religioși a căror artă supervizează legătura dintre religie și știință la Moscheea Albastră, scrisese Cărți, se-ntindeau pe spinările lor. Îi urmărea, parcă îmbiindu-i la drum spre plăcerea rafinată a cititului, hărnicia muzicii unei harmonici. Tânărul nici nu se sinchisi de noi. Clipele erau cu adevărat frumoase. Aveam obligația să le transform în frumos, într-o înțelegere. Încotro mergea acel transport de cărți, spre ce locaș de lectură și neprihănită pace? Transmigrația ar fi o temă literară de neocolit, au scris esteți literari, îmi spune gheneralul sorbind din ceaiul de plante ale cărui arme urca spre mintea noastră de infinite ori, privind ,,caravana” aceea inedită omul de lângă mine făcu să zboare deasupra noastră aceste versuri: ,,Eu am fost soldatul care-a dormit în patul/ Cleopatrei, regina,/ numele meu, Tulio Galo, mi l-au mâncat câinii...”, ba bine că nu măgarii, glumesc eu, cu ce au, cu te miri ce, esențial este să credem în destinul nostru cu uși deschise, invintându-ne să ne strecurăm, am schimbat eu vesel vorba și, apropo de acea bibliotecă itinerantă, întâmplarea despre care am făcut și fac vorbire parcă venea dintr-un arhetip: prin anii '90, Ministerul Culturii din Columbia pune pe picioare un sistem organizat al bibliotecilor itinerante, gândit să poarte cărțile în locuri dintre cele mai îndepărtate și greu accesibile. Astfel, au fost concepute niște genți mari, și verzi prevăzute cu buzunare încăpătoare, care puteau fi împăturite cu ușurință în pachete de dimensiuni rezonabile pentru a putea fi transportate în junglă și în zonele muntoase, vehiculul de transport fiind tocmai măgarii. Uneori, bătrânul satului sau bibliotecarul făcea un fel de lecturi publice pentru cei ce nu știau să citească, alții își alegeau, pentru un timp, cărțile care îi interesau. Cărțile erau de obicei tehnice, manuale de agricultură, ghiduri de filtrare a apei și veterinare, colecții de modele de goblenuri, literatură. Sursa din care citez a povestit că Iliada a fost făcută cadou unei astfel de comunități care nu a vrut s-o înapoieze pentru că povestea celui ce se visa mereu pe mare reflecta întru totul istoria lor, a unei țări sfâșiate de războaie, unde zeii turbați hotărau soarta unor oameni care nu știau cu exactitate de ce se luptau, sau când aveau să fie omorâți. Bibliotecile, cred, vor supraviețui atâta timp cât nu vom uita să transformăm lumea în cuvinte, un mărunt miracol, de altfel, care nu modifică de loc, sau semnificativ, suferințele pe care le îndurăm zilnic, dar măcar ne poate proteja împotriva răului, de oriunde ar veni el. Căci duse sunt manuscrisele redactate nu doar cu afecțiune ci și cu o doză de paternitate de către iluștri caligrafi arabi care considerau că frumusețea scrisului trebuia să fie o continuare a conținutului. Nu sunt moralist prin ceea ce spun și nu știu dacă măgarii erau celibatari călători. I-am auzit gustând aerul. Poate omul cu măgarii și harmonica n-avea altceva mai bun de făcut și nu cred că se rușina de asta. Misterioasa femeie de la Gușterul guraliv ni se alătură, adusă și ea cu aceeași trăsură, ascunsă cu o maturitate care-i permitea gesturi spontane și siguranță, după o umbrelă, de parcă ar fi coborât dintr-o stampă japoneză. Același ceai îmbietor. Până la cină deja am fost introduși în atmosfera primei piese. Au fost schițate și mecanismele de construcție ce păreau inspirate din teatralitatea antică, dar sigur, importante erau textul și cum urma să fie dezvoltat pentru scenă. Femeia, a cărei rochie de un azuriu fosforescent îmi dădea impresia că lumea nu e atât de efemeră și transparentă, întinse grijulie un papirus pe masa din pin verde amplasată în plan diagonal și cită, mișcând încheitura mâinii stângi ca și cum ar fi urmărit lărgirea scenei în mintea noasră:
,,Cucoșii nu-s ca zeii-n zori,
Lor nu le pasă când frumosul
Se-ntâmplă iar, dar cui folosul?
Ei n-au culori de trădători.
Cu razne zei și noi la adălmaș
Ne-om ține sub acoperișul
Când sufletu-i ca luminișul
Iernii zăpezilor sălaș”.
E un fel de prolog, o traducere aproximativă căreia îi vom adăuga și acest manual de navigație stelară, mai adăugă misterioasa femeie, totul se petrece în aer liber, am descifrat ențiunea referitoare la niște gradenele de lemn etajate pe pantele unei coline, niște scripeți la capătul unor brațe al căror rol nu l-am identificat, nu știu, vom afla. Se mai face vorbire și despre niște flamuri imense, de după care ar apărea actorii în spiritul mobilității, dar nu pot identifica nici culori, nici dacă avem de-a face cu o heraldică a vremii. N-am informații despre îmbrăcăminte. Traducerea merge greu. Pe unele pagini am descoperit acest sistem al contrapunctului pe care plimbându-l în susul paginilor cu gravuri ale unor basoreliefuri, ne-a dezvăluit ceva legat de război ca organizare politică a uciderii, ca ritual străvechi al politeții demonilor de aer când e vorba despre o declarație de război, declarație de care azi războaiele se dispensează, ne lămuri femeia. Apoi împături totul, ascunzând paginile într-o mapă de piele verde deschis, pe care fusese gravat numele Omnom. Din ce am citit, pare o limbă a sciților, iar protagonistul poate fi un dublu al lui Omnom. Și-acum ,,La lucru, frate. Azi am omorât-o”. Mama lui Jorge Luis Borges, după cum mărturisește el într-un dialog (ea scria după dictare și se săturase de delicvenți, de cuțite și detalii sângeroase), găsise cuvintele potrivite în locul fiului său (care se tot lamenta că nu-i ,,vine” încheierea), pentru finalul unei povestiri în care doi frați cuțitari iau decizia, din pricina geloziei, s-o ucidă pe femeia pe care o iubeau amândoi. Ce mai poți spune? Eventual să mergi la text, ne lămuri femeia misterioasă, gheneralul înaintă, teatral și declamă: ,,Aveai părul lung până la cer/ Atârnai de dânsul pe pământ/ Mă gândeam să-ți mângâi trupul sfânt/ Sânii cu sfială să ți-i cer...” Era un fel de-nchipuire, desigur, femeia nu lăsase niciun indiciu nemilos al conturului ei... Am auzit că pe plaja copilăriei noastre nu mai ai voie nici lângă apă să te așezi cu cearceaful, căci șezlongarii te vânează ca-n epoca disprețului, a viciului și-a zeflemelii constănțene. Și, pentru a elimina orice dubiu în calitatea trăirii și a vindecării de a transmite mesaje publice, ce zici de-un Doctor Hook and the Medicine Show? ,,When you'ar in love with a beautiful women it's hard/ When you'ar in love with a beautiful women you know its hard/ Cause everybody wants her, everybody loves her/ Everybody wants to take your baby home.// When you'ar in love with a beautiful women you watch your friends/ When you'ar in love with a beautiful women it never ends/ You know that is crazy and you wanna trust her...” Din pământ în pământuri spălate de mare și apusuri, o femeie puternică precum o torță al cărei fulger e-nchis în numele ei, poate comanda o punte de aer peste ținuturile vechi, obosite care tânjesc să respire liber. Ca-n Peisaj cu Filomen și Baucis.