Dreptul de port carte(277)
Când mi-ai spus că vrei să mă scoți din bibliotecă, m-am întunecat, filele și-au îmbrățișat copertele, au revăzut ilustrația primeia, au recitit textul de-nsoțire al celeilalte, au verificat cusătura, și-au pipăit textura de bumbac și in păstrătoare a unei arome de urmărire.
Ce lux mai mare poate fi decât să mă aflu în compania monotonă a altor cărți, pregătindu-mă să devin un cititor repetând literele mai întâi fonetic arătate de tine. Da, am ceva ani, numărându-i și pe cei cât am stat la sertar, după ultima corectură, așa că-i pot da dreptate tutorelui strănepoților lui Domițian când recomanda, într-unul din manualele pedagogice cunoscute sub numele de Institutio oratoria, cu mare succes în Renaștere: ,,Unii au susținut că băieții n-ar trebui învățați să citească până când nu au șapte ani, aceasta fiind vârsta cea mai fragedă la care pot câștiga și suporta stresul învățăturii. Oricum, aceia care au susținut că mintea copiilor nu trebuie lăsată să lâncezească sunt mai înțelepți. De ce, totuși, atâta vreme cât pot fi formați moral, copiii n-ar putea primi și o educație literară?”
Dar cu fetele cum rămâne? Păi, unii moraliști medievali, am spus eu, dezbătând potrivit vremii avantajele educației, publice sau private, continuau să creadă că că nu e potrivit pentru fete să învețe să scrie și să citească decât dacă vor să se dedice călugăriei, pentru că altfel ar putea, atunci când vor crește mai mari, să scrie sau să primească miseve de amor. În apărare le-a sărit, crede-mă, un cavaler, da, Cavalerul de la Tour Landry: ,,Fetele trebuie să deprindă cititul pentru a învăța dreapta credință și a se proteja singure de primejdiile care le amenință sufletele”.
Apoi mi-ai rescris, mormăind, titlul pe altarul uneia din paginile de-un galben cinabru adăugând, ca pe-o frumoasă laudă: Adaptare pentru teatrul radiofonic. Brusc, ca și cum eu m-aș fi implicat în literatură, deși experiența mea nu este profundă, ci mai mult simbolică, în minte nu mi-a venit decât titlul 3 șoareci orbi, prima piesă de teatru a Agathei Christie scrisă la cerea reginei Angliei pentru teatrul radiofonic și rescrisă, apoi, pentru reprezentarea pe scenă sub titlul Cursa de șoareci. Dacă vrei să faci din mine unul dintre personajele piesei, nu mă las entuziasmată în a mă alătura la drum, oricât de mic ar fi el, celorlalte personaje, că nu imboldurile vieții tale mă schimbă ci focu-ntețit, în soba imaginației, fie ea pe lemne și cu un singur arzător, de-o harnică muză despre care tot amâni, cu inocență, să-mi vorbești.
Desigur, m-aș bucura să te aud citindu-mă, în serial, la radio. Sau nu-ți mai place împletitura groasă a părului meu, dar părul este frumusețe, și bibliotecii-i stă bine cu el. Suferința mea ar fi excepțională. M-ai face să strig ca un ghiduș docher care tocmai ce și-a abandonat funcția academică atât de populară în bucătărie. Apropo: Ieși din bucătărie! Nu tu, așa se numește un roman al scriitoarei Alice Duer Miller, transformat fie într-o piesă de teatru pentru Broadway, rescris ca un musical sau ca scenariu de film. Îmi place teatrul! Apropo, ți-ai reînnoit abonamentul la teatru?
Între cuvintele tale de încurajare, că este doar un experiment, și urechea mea sensibilă la cadența lecțiilor de scriere, la cum se mișcă și se desfășoară o poezie, o narațiune, un text cu acțiunea fenomenală a unei forme cinetice, îngemănată cu energie, putere și control, călărite de paradoxul timpului când se mișcă înapoi, refuz să-mi imaginez propria moarte, oricâtă-nfiorare briza mării ar sufla peste mine, ca pe o corabie, cum a făcut-o Shelley: ,,Spiritul a cărui forță am cântat-o / Coboară către mine; corabia sufletului e-împinsă / Departe de la țărm, departe de mulțimea tremurândă / Ale căror pânze n-au fost vreodată umflate de furtună...”
Mi-ai reproșa că mă refer la o aparență, da, da, însă, ca și tine, nu am nicio îndoială asupra întâmplărilor trăite și a faptului că și tu, și eu, am fost în toiul acestora și că, despre corabia sufletului putem vorbi ca despre un tipograf: el stochează visurile creatoare. A dispărut în toiul iernii, ți-ai spune-n gând, mercurul din gura zilei ce-ar muri n-ar mai coborî curând... Departe de-o prognoză meteo literară, nu-i așa? Dar pentru asta îți cer să facem un schimb de vorbe în sala de lectură a Cazinoului Comunal despre politica cărților deși, dacă am asculta cu atenție la ușa tăcerilor celor mai liniștite, am auzi chicoteli.
În compania cărților nu mă plictisesc, cum un oaspete la cină. Fac tururi printre volume, mă-nghesui, ascult, pipăi textura paginilor cum plămânii unui năvod, o clipă stau locului să mă-ncarc de experiență, asemeni celui, celei ce-și caută un loc în viața cotidiană. Sigur, eu nu-mi stabilesc punctele cardinale, asta e sarcina celui ce mi-a strâns manuscrisele, aruncâd toate nădejdile în rândurile plămădite cu grijă. Adică, l-am autorizat să mă scrie. Eu pot să-mi organizez doar spațiul intern. De-a dreapta am găsit cărțile de matematici superioare despre care se spune c-ar fi singurul mijloc complet prin care mintea finită poate spera să ajungă la infinit și este singura evadare satisfăcătoare din realitatea pe care aș vrea s-o cunosc.
Păstrează-mă! Păstratul cărții e o tradiție care se pierde asemeni țesutului la război, artizanatului. În căutarea ei nu-ți sugerez să vizitezi observatorul de la Universitatea Columbia sau pe cel de pe strada Cuțitul de argint. Legăturile afective cu cartea apar doar citind-o, recitind-o. Îmi plac rafturile albe, solide, încăpătoare, moi, ca pășunile de păpădie. Arcușul ei, mi-amintește de Tolstoi: terminase Război și pace. În drum spre gubernia Penza, de unde voia să cumpere o proprietate, însoțit fiind de un servitor se oprește pentru o noapte la un han din Arzamas. ,,I s-a dat o cameră complet albă. Îl apucă o frică inexplicabilă văzând că încăperea are patru unghiuri”. De la ora două o angoasă teribilă, o teamă de moarte îl ținură treaz până în zori. Albul și labirintul de patru culoare închiseseră orice izvor spre vis. De-a stânga văd că sunt flancată de recentul roman Madelaine avant l'aube, premiat de studenții francezi: o frunzăresc cum fac și cu Privirea lui Thanatos.
Pentru cine ai lăsat locul liber dintre noi? Sunt pe drum câteva cărți, inclusiv o colecție de texte și cronici inedite ale lui Camus, îngrijită de fata lui, Catherine Camus. Cărțile sunt ca albinele. Apoi veni, puțin simbolică, puțin filosofică, puțin superficială teribila-ntrebare: ,,Cine ești tu”? Ah, adaug eu, asta-i marea și discreta ghicitoare cu care s-a confruntat până și Alice chestionată fiind de Omidă: ,,Cine ești tu?”
