Poemul zilei(262)
Amintindu-ți dascălul
Félix Grande
Să te așezi aici, în ceasul acesta
când corabia zilei intră în noapte.
Să simți că depărtarea capătă formă
în aducere-aminte și sună
asemeni veșniciei.
Să privești.
Să îndeplinești această menire profundă:
să privești lumea, s-o privești,
să te gândești la ea, s-o iubești,
a iubi, a gândi, a iubi.
Să vezi dealul; să-l vezi cu adevărat.
Și muntele
și drumul și pământul și iarba:
să vezi... Să vezi lecția orizontului,
surâsul lui de foc.
Oare ce face ca înserarea să strălucească?
Vechiul puls al timpului? Ceasul de aur?
Prietenia pătimașă dintre plopi și lumină?
Impulsul privirii care devine țărână?
Să simți adâncimea vârstei; lumina
ființei lângă neființă.
Să vezi pasiunea severă a culmilor.
Să te emoționezi, da: să privești și să vezi.
Să te emoționezi în fața acestui nimic
care durează atât de puțin și atât se iubește.
Să-ți amintești dascălul aici, în fața zăpezii
senine sub cerul senin al Guadarramei.
(din Cele mai frumoase poezii, Antologie, cuvânt înainte și traducere de Darie Novăceanu, Ed. Albatros, 1982)
