Poemul zilei(257)
ATAC DE NOAPTE
Geo Dumitrescu
Drace! E timpul, se-apropie noaptea!
Am hotărât. Totul se va sfârși.
Jocul sinistru se va sfârși. Voi da drumul luminii.
Desfăcând-o din lanț, o voi asmuți
asupra celor din urmă neguri amăgitoare și umbre.
Vino, noapte! Sunt gata. Calul e pregătit:
în câlți i-am legat copitele. Mute,
nici un zgomot nu vor stârni.
Tiptil, pe furiș, în pelerina nopții,
voi intra călare
în regatul înfloritor al iluziilor,
înjunghiind străjile, crunt voi intra
cu sabia în mână, fioros, spintecând,
tăind orbește în dreapta și în stânga.
Crâncen măcel voi aduce, urgie,
printre măștile vechi, surâzătoare,
idoli albaștri și galbeni și mov,
foșnitoare mătăsuri vii, mucavale boite,
fantasme albe, portocalii,
crunt voi reteza în dreapta și în stânga
capete ușoare de gumă bălțată, de hârtie,
capete ușoare de tuci și de lemn zugrăvit,
fragile globuri mincinos poleite –
sânge, sânge pestriț va curge în juru-mi
urcând în valuri de culori strigătoare
până la pieptul calului...
Pe viul Dumnezeu, totul se va sfârși!
Cumplit voi intra la noapte
în regatul iluziilor –
și plecând, ostenit, plin de răni și de semne,
plin de rănile propriei mele spade,
din patru părți foc voi pune
mincinoasei împărății...
Și galopând bucuros,
în plină lumină, la-ntoarcere,
scalpuri sângerânde, multicolore,
voi purta la oblânc
spre adeverirea glorie mele...
O, nu mă credeți, prieteni – vă mint.
Dar, știți și voi, se ivesc câteodată pe lună
mari furtuni, mai ales primăvara,
valuri înalte stârnind pe Marea Serenității.
Și iată deci cum,
luna privind-o într-o seară,
mi s-a părut că ridică sprânceana
și că-mi surâde...
– De ce-mi zâmbești așa? îi strigai mânios,
drept cine mă iei?...
(mânios, firește, căci, voi știți, adesea
asupră-ne năvălesc mari amăgiri).
– Sunt eu! îmi răspunse un glas. Mi-ești drag!
Și nu era, nu era luna.
Lăsați, deci, iluziile să vină la mine.
(din volumul Jurnal de campanie, Ed. Cartea Românească, 1974)
