Poemul zilei(233)
Sosirea stupului de albine
Sylvia Plath
Am poruncit să am această cutie pătrată din lemn
Coțuroasă ca scaunul. Abia de poți s-o ridici.
Ai putea spune că-i un coșciug de pitic
Sau un prunc pătrat
Dacă n-ar fi atâta zarvă în ea.
Cutia e-ncuiată și plină de primejdii.
Trebuie s-o veghez toată noaptea
N-am cum s-o părăsesc.
N-are pic de fereastră și nu știu ce cuprinde.
E-o gratie numai, fără ieșire.
M-apropii cu privirea de ea
Și e-ntuneric beznă
Impresie de furnicar de mâini africane,
Minuscule, zbârcite și bune de export,
Negru pe negru, furios cățărându-se.
Și cum să le dau drumul?
Cel mai tare mă-nspăimântă zumzetul lor,
Silabe fără noimă
Ca o mulțime romană,
Par mici dacă iei una câte una, dar luate împreună!
Aplec urechea spre-această smintită latină.
Dar nu-s imperator.
Eu am cerut doar o cutie cu furii.
Pot să le dau îndărăt.
Pot chiar să moară, nu sunt silită să le hrănesc,
sunt ale mele.
Mă-ntreb cât sunt de flămânde.
Mă-ntreb dacă-ar putea să nu mă ia în seamă
Când aș trage zăvorul și m-aș preface-n copac.
Într-un salcâm cu aurii colonade,
Și în jupoane de cireși.
S-ar putea nici să nu mă vadă
În straiele-mi de lună, cu văl negru pe chip,
Eu nu sunt un izvor de miere
Și-atunci de ce să se năpustească pe mine?
Mâine voi fi Dumnezeul cel dulce și le voi da drumul.
Cutia-i proviorie.
(din volumul Ariel și alte poeme, traducere și prefață de Vasile Nicolescu, Ed. Univers, 1980)
