Poemul zilei(201)
Erou negru
Gwendolin Brooks
Erau timpuri mărețe. Și, bineînțeles că sângele îmi vuia
în creier, făcea să mă-ncordez, urla și cânta în mine.
Bineînțeles că dorința mea, încă de copil,
de-a ajunge tunar, mă mâna puternic din urmă,
Bineînțeles că toate scenele copilăriei, cu-mpușcăturile surde,
în joacă, se adunau să clădească mirajul de-acum.
Bineînțeles că am fost un copil, și că-ntâia sorbitură
din licoarea războiului, din însângerarea,
moartea și infernul său zgomotos m-au înnebunit.
Însă mai era și altceva la mijloc – și-atunci mi-am desfășurat
dragostea ca pe un steag: am iubit.
Omul trebuie să ia seama când iubește,
În alb-înveșmântata lor democrație a fost iubita mea.
În căldura mânecii ei ușor-fâlfâietoare ținea pregătit
un pumnal rece, eu, însă, mi-am jucat viața de dragul gurii ei
iubite și zâmbitoare, a făgăduielilor ce murmura...
Apoi, îngrozit, m-am tras înapoi. N-am vrut să-mi amintesc
prea bine pumnalul.
Sunt oare, totuși, demn de a muri,
sângele meu este destul de luminos spre a fi vărsat pentru ei?
era-ntrebarea cugetului meu.
Se-nvoiesc cu asta, sau mai sunt și-acum un străin care vine
să se amestece în treburile altora?
Sunt oare destul de curat spre a putea ucide pentru ei sau,
și acum, când moartea le iese înainte, lingându-și buzele,
locul meu e tot pe galeră?
(din Antologie de poezie modernă americană, traducere, note și ilustrații de Margareta Sterian, Ed. ALICAT, 2005)
