Dreptul de port carte(279)
Nu știu câte secunde de intimitate au petrecut John Lennon și asasinul său. Despre împletitura fluidă a vocilor, din momentul în care primul a fost oprit cu momeala fantomei unui autograf strivit între buze și cel în care pistoletul (devenit epigraf) scos din miezul decupat al cărții, de parcă ar fi fost al unei pâini, s-a descărcat în pieptul beatlesului, fizicienii ar fi trebuit să dea filmul cosmic înapoi, cu nădejdea că universul s-ar micșora suficient de repede pentru ca sintagma ,,cât de mult putem vedea”, devenită publică, să adauge măcar câteva fraze care lipsesc din scenariul celui ce-și rezolvase problema orizontului. Adică ajunsese atât de aproape de Lennon!
Cum o fi reacționat J.D. Salinger când a aflat că prestigiul romanului De veghe în lanul de secară a fost transformat într-o stratagemă criminală, conferindu-i o altă faimă, prin deosebirea visului de veghe? Nu știu dacă asasinul citise romanul, caz în care ar fi de presupus că citise și povestirea Hapworth (remarci nota de mister?), în fapt o scrisoare de șaizeci de pagini trimisă părinților de către un puștan dintr-o tabără și care înghițise bună parte din revista The New Yorker.
Și Sylvia Plath, aflu, făcuse o obsesie din a-și vinde povestirile unor reviste cu hârtie lucioasă. Și-atunci, bunule cititor, ce curiozitate morbidă a făcut-o ca, de față cu mama sa, în rugul de vreascuri să arunce singura copie a unui roman ce continua ,,intriga” din Clopotul de sticlă? Sau gestul grăbit al mâinii necesitate s-a chemat?
Asocierea cărții cu un asasin: o poveste despre cum literatura oferă consolare. Să fi fost volumul cu pricina cel din prima ediție, o carte de un roșu aprins și pe copertă având desenat un căluț de carusel, cabrat de furie sau de spaimă (la noi nicio ediție nu arată astfel), cumpărat într-o zi de târg din vitrina unui anticar din New York plătind 25 de mii de dolari sau în zilele de dinaintea crimei o fi trecut, ca să accentueze semnificația gestului, pe la sala de lectură a bibliotecii Congresului din Washington?
Nu știu. Cum nu știu câte secunde de ,,intimitate” (care era cât pe ce să anunțe un infern prematur, mă refer la orbire), a petrecut Borges cu acel colț de ramă a unei ferestre cu canaturi abia vopsite lăsată deschisă pe casa scărilor tocmai în ajunul Crăciunului din 1938, în timp ce urca în fugă treptele spre-a-nvinge forțele active ale timpului cu cele ale dragostei, la prietena sa, Emma Risso Platero, ducându-i indubitabilul cadou, o carte. Să fi fost din cele publicate până atunci și pe care avea obiceiul de a le strecura în buzunarele hainelor agățate în vestibulul unor redacții unde lucrau prieteni de-ai săi jurnaliști?
La începuturile sale, cum credeți că Walt Whitman își promova volumul care a tot crescut, Fire de iarbă? Scriindu-și chiar el cronicile entuziaste. Septicemia de care Borges scapă, îl va îmboldi să facă pasul care îi lipsea sau pe care îl tot amâna ca scriitor: pasul spre lumea ficțiunii și a povestirii. ,,Îmi amintesc, mărturisește el în biografia sa, că mama a vrut să-mi citească dintr-o carte pe care tocmai o comandasem: Out of the silent planet, a lui C.S.Lewis, însă eu am amânat-o două sau trei seri. În cele din urmă m-am dat bătut și, după ce am ascultat două sau trei pagini, am izbucnit în plâns. Mama m-a întrebat care e cauza lacrimilor. ,,Plâng pentru că înțeleg”, i-am răspuns. Puțin mai târziu m-am întrebat dacă voi mai putea scrie vreodată”.
Sigur, dincolo de cuvinte, dincolo de amintire, unde ele ar putea eșua, dar nu în sensul de a dejuca rostirea, mi-aș fi dorit să existe teribilele imagini, indiferent în ce adjectiv ar fi fost închise. ,,L-am simțit că mă lovește foarte puternic în partea dreaptă a maxilarului... A început să-mi curgă sânge din gât. A fost rana adâncă de la mâna stângă, care mi-a retezat tendoanele și majoritatea nervilor... Dacă mă uit acum la pieptul meu, văd un șir de răni la mijloc, alte două tăieturi mai jos, în dreapta, și una sus, pe coapsa dreaptă. Mai am o rană în stânga gurii... Și a mai fost ochiul înjunghiat. Asta a fost lovitura cea mai crudă și cea mai adâncă”.
Contradicțiile conviețuiau în pace, pacea auditoriului prezent în sala de conferințe când o clipă omul individual fusese abandonat. N-au fost eschive, piruete, fugă și nici intervenții căci ,,Unii oameni din mulțime – nevrând să renunțe la imaginea (eu îi zic fotografia unui moment inflamant cu gust de confort meschin, excitant), pe care o aveau despre lume și să vadă ceea ce se întâmplă cu adevărat – au crezut că atacul ar putea fi un soi de truc, o reprezentare artistică menită să scoată în evidență problemele legate de siguranța scriitorilor pe care veniserăm să le discutăm”.
Cu alte cuvinte, cred că lumea a avut în minte acest sofism logic: a nu te opune înseamnă a fi complice. Dar cuțitul nu era unul de recuzită. Cum nici cel cu care Samuel Beckett, la Paris, tocmai ieșise de la un film, a fost înjunghiat în piept de un proxenet în momentul în care l-a îmbrâncit refuzând să-i dea bani.
Rămân la imagine: dintr-o singură imagine ,,pe care nu mi-o puteam scoate din minte”, aceea a unui bărbat zăcând la pământ în timp ce asasinul se înălța deasupra lui cu un cuțit însângerat în mână, avea să se nască romanul Shalimar clovnul. În ceea ce-l privește pe Salman Rushdie, căci despre el este vorba, există imagini audio-video ale încercării de asasinat, precum și o măsurătoare a timpului dintre viață și moarte, conform relatărilor din presă: douăzeci și șapte de secunde, atât a petrecut scriitorul împreună cu A, A de la asasin, așa cum a preferat să-l numească în cartea al cărei titlu semnifică exact ceea ce a trăit: Cuțitul.
Ca și omul, și cuvântul scris, dar mai ales tipărit, este vulnerabil. Omul și un alter-ego al său? ,,Lui Borges, că tot l-am avut ca personaj al rândurilor de față, – celuilat, nu mie – i se întâmplă tot felul de lucruri... Eu trebuie să rămân Borges, și nu în mine însumi (asta presupunând că eu însumi exist), dar adevărul e că mă recunosc mai puțin în cărțile lui decât în multe altele sau decât în stăruitorul vaiet al unei chitare... Nu știu care dintre noi așterne aceste rânduri”.
Din 1989 nici autorul Cuțitului nu s-a simțit în largul lui cu ceilalți Rushdie care circulau prin lume. Până aflăm, bunule cititor, căruia dintre cei amintiți aici cărțile le-au salvat viața, zic să ne adunăm și, vorba lui aceluiași Salman aflat pe patul de spital adresându-i-se soției sale Eliza: ,,Hai să înregistrăm ceva”. Cum ar fi această justificare a zeilor și a oamenilor: Ce rost are să căutăm în pierderile alfabetului irepetabilul nașterii? Îmi este greu să întreb despre pierderile scrisului.
