Poemul zilei(146)
Tristețe mea te-a ridicat la cer
Nicolae Motoc
mă întorc la religia Mării,
la altarul
cu trepte de valuri urcate împreună:
tăiat în mal
se deschide un spațiu aici
(fântâna cu apă sărată, bărci negre,
pontoanele ruginite, trase pe cheiuri)
pentru lacrimă sau starea de sunete
între curaj și umilință, unde te regăsesc;
aici:
m-am mulțumit să-ți port brațul stâng
ca pe-o spadă,
cumpănită îndelung înaintea
unei jertfe care n-a mai avut loc;
aici:
îmi deplâng buzele înspăimântate
(ce-aș fi putut să fac pentr-un sărut
ca o trădare?), ochiul rămas nedeschis
în carnea ta albă, în coiful părului
negru-negru – acum coborâre de doliu
pentru dragostea nimănui...
și este
ca și când ți-aș vorbi din moarte,
iar tristețea mea te-a ridicat la cer
în puterea unei zeități a absenței...
(din volumul Elementele, Ed. Eminescu, 1974)
