Poemul zilei(213)
19
(fragment din poemul Fereastră deschisă spre univers)
I.M.Panayotopoulos
Zi de sărbătoare. Îți vine să-ți prinzi în plete o garoafă
și mâinile să-ți speli cu levănțică.
Am să-ți aduc un stol de rândunele, să-ți spună :
,,Bună dimineața !”
Să calci ușor, precum o găinușă de munte,
printre arbuștii roșii de lentisc.
În totul sunt doar noapte.
Vreau să-ți ating mâna și-apoi să tac.
Sunt leșul tău,
o creangă de rozmarin,
un bocet la-ngropare.
Pe pământul pustiu, neumblat și fără apă.
Vreau să-ți ating mâna și-apoi să tac,
și să aștept duminicala tihnă,
și să mă scap de amintirea trupului,
și să-ți vorbesc de-un treieriș bogat, de clipa care vine.
Sufletul meu e însetat de tine.
Cândva am să rostesc o rugăciune,
dar trebuie să am un zid de piatră, o vrabie
și coșul plin de piersici,
să-mi caut, printre atâtea căi de cedri, o cale a mea,
și să-mi găsesc o patrie
și-o limbă să descopăr cu care, într-o zi,
să pot vorbi și eu.
Mi-e sufletu-nsetat de tine.
Se-nalță case din cărămizi și trestii,
se adâncesc fântâni, din apa lor să-și potoleacă setea.
Pâinea e caldă,
iar merii – doldora de rod –
se pleacă parcă o rugă să rostească.
Cu crengile ating o marmură fărâmată.
Jalnice sălcii spre fața apei unduiesc.
E și un pod în două arcuri prins,
și un cocoș ce-și vâră ciocul prin căpițe.
Toate-s o prevestire a reculegerii.
Duminica o simt cum se apropie.
Când te privesc, simt gustul duminicii pe buze.
De n-ar fi fost căința, aș fi putut odată să exist și eu.
Se-nalță case din cărămizi și trestii,
mâini trudite frâng pâinea caldă în bucăți mari,
se unduiește-o amintire din cele ale trupului
în fiece mișcare a sirepilor.
(din volumul Cele mai frumoase poezii, traducere și prefață de Maria Marinescu-Mihu și Ioan Micu, Ed.albatros, 1981)
