Poemul zilei(259)
Cântul întâi
(fragment)
Lautrėamont
Îndură-se cerul ca, îmboldit și făcut pentru o clipă crâncen asemeni celor ce citește, cetitorul să-și afle, fără a se rătăci, drumul abrupt, sălbatic, prin smârcurile pustii ale acestor pagini mohorâte și pline de otravă; căci, afară doar dacă n-aduce în cetirea sa o logică neînduplecată și o încordare de cuget cel puțin pe potriva neîncrederii sale, miazmele ucigătoare ale acestei cărți îi vor îmbiba sufletul precum apa zahărul. Nu e bine ca toată lumea să citească paginile ce stau să urmeze; câțiva doar vor gusta acest fruct amar fără primejdie. Prin urmare, suflet sfielnic, înainte de a pătrunde mai adânc în asemenea sihle necercetate, îndreaptă-ți călcâiele îndărăt și nu înainte. Ascultă bine ce-ți spun: îndreaptă-ți călcâiele îndărăt și nu înainte, precum ochii unui fiu care se întoarnă cu smerenie de la contemplarea augustă a feței materne; sau, mai curând, ca un unghi cât cuprinzi cu vederea de cocoare înfrigurate meditând adânc, care, la vreme de iarnă, zboară puternic străbătând tăcerea, cu toate pânzele întinse, către un punct anume al zării, de unde deodată se pornește un vânt ciudat și tare, premergător furtunii. Cocoara cea mai bătrână și care alcătuiește singură o avangardă, văzând aceasta, își clatină capul, ca o ființă cu minte, următor și pliscul pe care-l cloncăne, și nu e mulțumită (nici eu n-aș fi în locul ei), în timp ce bătrâna-i gâtiță, pleșuvă de pene și contemporană cu trei generații de cocoare, se frământă în unduiri mâniate care prevestesc vijelia ce se apropie. După ce cu sânge-rece a privit de mai multe ori în toate părțile cu ochi care au trecut prin multe încercări, prevăzătoare, cea dintâi (căci ea e cea care are privilegiul de a-și arăta penele cozii celorlalte cocoare mai prejos ca judecată), cu țipătu-i veghetor de melancolică sentinelă, spre a resptinge vrăjmașul obștesc, ea întoarce cu mlădiere vârful figurii geometrice (e poate un triunghi, dar nu se vede a treia latură pe care o întocmesc în tărie aceste curioase păsări călătoare), fie la babord, fie la tribord, ca o iscusită căpetenie; și cârmind cu aripi ce nu par mai mari decât ale unei vrăbii, pentru că nu e proastă, își ia astfel un alt drum filozofic și mai sănătos.
(din volumul Cânturile lui Maldoror, traducere în limba română de Tașcu Gheorghiu, Ed. Institutul Cultural Român, 2007)
