Poemul zilei(196)
Pâine
Gabriela Mistral
Au lăsat o pâine pe masă,
jumătate arsă, jumătate albă,
cu coaja ciupită, ruptă-n fărâme
ca fulgii pufoși de zăpadă.
Și îmi pare nouă și nicicând văzută,
deși cu nimic altceva n-am trăit,
dar luând-o-n mâini, ca într-un vis,
tactul și mirosul nu mi-o amintesc.
Și totuși, e mama când mi-a dat să sug,
miroase precum văile prin care am trecut:
a Aconcagua, a Pátzcuaro, a Elqui,
a sufletul meu când mă sfâșii cântând.
Nu există alte miresme în încăpere,
tocmai de aceea am și văzut-o;
nu există nimeni în toată casa
decât această pâine lăsată pe masă
care cu trupul ei mă recunoaște,
iar eu cu trupul meu o recunosc.
S-a frânt pretutindeni și de demult
aceeași pâine între o sută de frați,
pâine din Coquimbo, pâine din Oaxaca,
pâine din Santa Ana și din Santiago.
De când eram mică o cunoșteam
sub formă de soare, de pește, de abur,
mâinile mele îi simțeau fărâma
caldă precum un pui de porumbel.
Apoi am uitat-o și-n această zi
amândouă din nou ne-ntâlnim,
eu cu trupul meu de Sara bătrână,
ea cu al ei de numai cinci ani.
Prietenii morți cu care-am mâncat-o
în alte văi, îi simt aburul,
pâine de grâu măcinat în septembrie,
secerat în august în Castilia.
E altul și-i cel împărțit
în pământul unde-au dispărut.
O rup în două și-i simt mireasma
o pun pe masă și simt căldura.
Mi-s mâinile pline de pâine,
privirea mi-e plină de lanuri
și plânsul izvorăște deodată
peste uitarea atâtor ani,
și nu mai știu de fața îmi îmbătrânește,
ori renaște în clipa aceasta.
Cum casa-i pustie, fără nimeni în ea,
ne regăsim și stăm împreună din nou,
pe această masă fară carne și fructe,
amândouă în această liniște omenească
și vom tăcea până când vom fi una
și timpul nostru se va fi sfârșit.
(din Antologia poeziei chiliene, cuvânt înainte și traducere de Darie Novăceanu, Ed. Univers, 1980)
