Simțul timpului și ilustrația clasică
(1246)
De la ilustrarea de carte religioasă la compendii științifice medievale, de la desene care pot reconstrui povești într-un limbaj nescris la ilustrarea cărților de povești în sine, de la ilustrarea cărților despre război la cel al lirismului poemelor, întotdeauna despre artă va fi vorba. Prezentă la Constanța, la Biblioteca județeană, ca ilustrator al unei cărți semnate de scriitoarea Marina Cușa – 10 povestiri pentru pitici empatici – Tana Dinu, artist plastic, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, a acceptat un dialog pentru www.timpul.info.
Licență și master ale Universității Naționale de Arte București, Secția pictură, la clasa profesorului Petru Lucaci, finalizate cu disertația : ,,Privirea, reflexie a eu-lui interior”. Este membru stagiar al UAP, filiala București.
Prezențe:
Expoziție personală ,,Tușe si Volume” organizată la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța.
Expoziții de grup : la Bienala de Pictură „Alexandru Ciucurencu”, Tulcea, la Galeria Căminul Artei București, la ,,E questo è forma”, expoziție dedicată comemorării a 700 de an ide la moartea lui Dante Alighieri, organizată la UNA Galeria, Combinatul Fondului Plastic, București, la Salonul Național de Artă Contemporană ca urmare a selecției la concursul organizat de UAPR, având ca temă ,,Supravietuirea”, la UNA Galeria, Combinatul Fondului Plastic București.
Așadar, fost o curiozitate empatică, în sensul că ,,nimic nu poate fi îndrăgit sau detestat dacă nu e înțeles mai întâi”, vorba lui Leonardo Da Vinci, dat fiind faptul că, după cum ați povestit la eveniment, este prima dată când ilustrați o carte, fie ea și de povești?
Da, este prima dată, nici nu mă gândisem să încerc așa ceva, mi-am amintit cu drag de o carte pe care o citeam când eram mică, „Pisoiașul Ștrengărel”, cu acuarelele realizate de marele ilustrator Marcel Marlier. Știam că este un domeniu aparte, fermecător dar în care intram ca un novice. Părerea fiicei mele, cum că desenele pe care le încercasem pentru carte erau gingașe, și încurajările Marinei Cușa, autoarea cărții, m-au convins să continui. Mă simt încă la început în acest univers al ilustrației, conștientă că am făcut doar un prim pas dar un pas făcut cu sinceritate și emoție.
Dacă e să mă refer la definiția acceptată pentru curiozitate empatică, aceasta ghidează un proces complet de cunoaștere. Dacă nu ar fi empatică, cunoașterea, ar fi un proces nefinalizat. Altfel, ce sens ar avea redarea descriptivă a trăsăturilor umane dacă nu ar fi însoțită de expresie? Ce dă expresia? Acea combinație între diferitele stări de relaxare sau contractare a mușchilor, de poziția ochilor, a culorii pielii, corelate evident cu poziția oaselor, toate aceste detalii concertate. Deci o pictură reușită a oricărei forme de viață trebuie să surprindă toată această combinație pentru a reda o expresie și orice mică modificare o poate schimba. Se poate spune că o astfel de lucrare a avut ca resort curiozitatea empatică. Evident că nu stai cu rigla în mână să măsori lungimi, dar cumva tot acest proces de analiză, pentru a găsi ce tușe prind esența, este internalizat de pictor și iese la suprafață ca o explozie în momentul pictării. Dacă se urmărește, de exemplu, procesul prin care Yan Pei Ming, unul din cei mai apreciați pictori contemporani, își creeaza lucrările, pare de neînțeles. Modul în care absența sau prezența unei tușe poate schimba expresia unui personaj este remarcabil.
Simțul timpului a fost o sursă de motivație intrinsecă? A funcționat ca o chemare a copilăriei, a simultaneității stărilor sufletești la citirea poveștilor?
Da, cred că esența structurii noastre sufletești rămâne neschimbată în timp. Ceea ce ne înduioșează în copilărie de regulă rămâne imprimat în suflet și pentru mai tărziu. Știu că se caută în ultimul timp ca ilustrația să fie ilustrație de mesaj, folosită tot mai mult în universul cărților sau filmelor pentru copii. Dar să nu uităm, copiii nu s-au schimbat, s-au schimbat doar lucrurile la care îi expunem. Cred că sensibilitatea sufletească pe care o au copiii când se nasc trebuie să se întâlnească cu sensibilitatea artei pentru copii, pentru a se sincroniza, pentru a obține o reflecție care va ajunge ca o confirmare înapoi în sufletul copilului și-l va îmbogăți. Evident că după aceea se poate vorbi despre desene care redau mai realist sau mai imaginativ lumea poveștilor dar lipsa gingășiei în anumite abordări mi se pare o greșeală, la fel și trecerea directă către zone abstracte.
Mi-a plăcut ideea de medalion folosit ca un incipit pentru lectura imaginilor, precum și aceea de a fi fost expuse pe stative și o parte dintre tablourile care ilustrează cartea. În mod misterios, interiorul ei păstrează ceva din mirosul culorilor de acuarelă. Ce este mai important: desenul sau culoarea?
Medalionul, înfățișând un mic detaliu care face parte din universul povestirii, cu un rol aleatoriu, e lăsat să fie regăsit de copil mai târziu în desenele detaliate sau în poveste. Expunerea acuarelelor a permis într-adevăr vizualizarea acestora pe dimensiune de 27/20 cm care, în carte a fost redusă la 12/9 cm, și cumva a apropiat spațiul poveștilor.
Ca răspuns la intrebarea: ce este mai important, desenul sau culoarea?, aș preciza că pentru mine, care sunt o portretistă de formație clasică, desenul poate fi suficient când este de sine stătător și aș da ca exemplu, pentru întărirea acestei idei, portretele în creion sau cărbune pe care îmi place să le realizez. În cazul picturii nu schițez nimic în creion sau cărbune, marchez cu pensula câteva linii de referință care se transformă apoi în pete de culoare. Dau exemplu portretelor în alb și negru, tempera, pe dimensiune mare de 2/2 m , expuse acum doi ani la Muzeul de istorie din Constanța.
În fine, și când pictez cu culoare în ulei, acrilic, tempera, acuarele, la fel, nu desenez în prealabil. Conturarea personajelor vine automat cu adăugarea anumitor tușe de culoare aplicate în funcție de emoția pe care vreau să o exprime lucrarea.
În cazul acuarelelor pentru copii evident, cu excepția câtorva scene în care trebuia creat dramatismul unei lupte sau al unei scene triste, culorile sunt calde pentru a crea o atmosferă în care copiii se pot destinde.
Prin simplitate, cu tente delicate amintind de pasteliștii francezi, picturile din carte susțin lectura fiecărei povești și devin o cale bună de a înțelege întregul. Marțial se minuna de puterile magice ale unui obiect destul de mic cât să poată fi luat între degete (este vorba de codexul din pergament), dar care conținea, în același timp, o infinitate de minunății. În cazul de față vorbim despre o construcție culturală bazată și pe relația dintre dumneavoastră și autoare. A contat această relație?
Cred că a contat, în primul rând pentru că de la început ne-am pus de acord pentru alegerea unui stil romantic, cald, al unui așa zis ,,old drawing style ” care ne-a hrănit trăirile sufletești când eram mici și pe care am vrut să-l cunoască și nepoții noștri.
În al doilea rând pentru că autoarea, Marina Cușa, a scris niște povești care sunt nu doar povești ci și un fel de pilde povestite cu sensibilitate dar cu intenția apăsată ca din acestea copilul să rămână concret cu niște sfaturi de bună purtare, aplicabile atât în lumea poveștilor dar și în lumea reală, ca un mic îndrumar empatic. Și, deci, în cazul unui mesaj universal și valabil de când e lumea, era firesc ca și ilustrația să fie clasică.
Totodată, sunteți prezentă și cu o miniexpoziție în Sala cataloagelor a bibliotecii județene, al cărei subiect este portretul pe pânză. Ele îmi par că depășesc umanitatea modelelor. De ce portrete ?
Portretul a fost tema pe care mi-am ales-o pe parcursul celor cinci ani de studiu academic al picturii la Universitatea Națională de Arte din București. Și este tema care constituie pentru mine o preocupare constantă. Indiferent de evoluția picturii, portretul va rămâne un subiect esențial. Bucuria interpretării unui portret este aceea de a încerca de a îți imagineza ce a determinat expresia personajului și care a fost intenția pictorului. Informațiile primite de privitorul unui portret pot fi uneori atât de complexe încât poti avea impresia că se realizează o legătură cu personajul picturii.
În percepția figurativă și filozofică, privirea este o conștientizare a sinelui iar Sartre descrie privirea ca reflexie a relațiilor de putere sociopolitice și deci o reflexie a relațiilor interumane. Extrapolând, privirea unui personaj din pictură ne poate transmite și un anumit mesaj dar ne și poate face să simțim o emoție specifică unui contact cu o altă conștiință. ,,Căci ochii, ca să-l citez pe Andrei Pleșu, – o spune înțelepciunea tuturor neamurilor – sunt expresia unei inepuizabile interiorități, sediul cuprinzător al sinelui, calea de acces spre misterul fiecăruia”. Modul meu de a crea emoție, în pictură, este prin a o oglindi în privirea subiecților. Dintotdeauna am avut un interes deosebit față de felul oamenilor de a privi. Puteam găsi în cea mai neutră privire semne pentru descifrarea emoției din spate și, o dată confirmate, am avut acea revelație, că privirea nu poate ascunde. Este fereastra spre suflet, cea care ne ghidează spre misterul conștiinței fiecăruia.
Așa îmi explic de ce am această peocupare constantă pentru prinderea ințelesului unei priviri. Deci, după părerea mea, partea esențială într-un portret este privirea. Menționez o referire despre portretele lui Rembrandt, pictorul ale carui lucrări m-au fascinat dintotdeauna și pe care îl consider simbolul excelenței în arta portretistică.
Morgan Meis face următoarele considerații despre pictura lui sa: ,,Rembrandt este unul dintre acei pictori rari care este întotdeauna mai interesat de ochi ca ceva la care să privim decât ca ceva cu care privim”.
În portretele reușite pare că întâlnești o altă ființă umană, o altă conștiință , că personajul este viu pe pânză. Scopul final e deci ca pictorul să poată surprinde esența personajului, prin acel ,,je ne sais quoi”, de care uneori nici el nu este sigur cum îl reușește, și care este, poate, chiar harul său. Stilul în care am pictat aceste lucrări din expoziția Portretistica mică este gestual, rapid. Tempera este un mediu extrem de versatil, lăsând toată libertatea jocului, a revenirii, a ștergerii, este foarte prietenoasă și permisivă. Această varietate de modalități de folosire care sunt posibile în pictura cu tempera, mi-a oferit lejeritatea de a mă lăsa purtată de ceea ce simțeam față de subiectul ales, creănd tușe surpriză, abrupte sau indrăznețe, fine si mai detaliate, overlapuri, justapuneri, reveniri, marcaje, aproape în mod instinctiv. Prin crearea acestor lucrări realizate pe suprafața mult mai mica ( 20-30 cm) comparativ cu lucrările mele obișnuite (intre 70 cm si 2 m) am încercat să văd căt de rapid pot lucra și cum se comportă tempera în acest regim gestual, pentru a realiza portrete dinamice și expresive prin care să simți prezența personajului.
Cred că demersul a reușit dar trebuie să spun că suprafața fiind mai mică și lucrând cu tempera colorată a trebuit să fiu foarte decisă în aplicarea tușelor și contrastelor și să protejez zonele luminate, pentru că altfel fiind spațiul mic riscam să contaminez zonele luminate și să pierd lumina, care, în cazul temperei, nu se mai poate obține ușor prin adăugarea albului.
La ce lucrează Tana Dinu?
Urmează să finalizez câteva comenzi după care voi încerca portrete care vor fi localizate într-un univers mai abstract, cu simbolistică voalată care să amplifice emoția artistică.
Mult succes.
