Poemul zilei(202)
Blamarea frigului
,,În luptă mor și caii, însă o fac încet,
primind lovituri imprecise de săgeată”.
Julio Martínez Mesanza
Pedro J. De la Peña
Toți caii, când mor,
poartă-n gură puțină pășune.
I-am văzut cum mureau spintecând aerul,
umplându-și ochii cu sticla lentilelor.
M-am oglindit în privirea lor, dar nu era chipul meu
cel care se vedea, ci erau chipuri mai bătrâne,
circulare, rotunde, sfârșite, fără viață.
Ca pe sărbătorile sângelui am iubit caii
și i-am văzut ca pe niște siluete nedeslușite sub zăpezi
cu coamele acoperite de giulgiul alb
și bruma copitei tăiate la vârf
și-am încercat să răscumpăr pântecele lor voluminos
cu lopata, dar oprindu-mă și simțind silueta [împuținată,
liniștită, obscură, tăcută, respirația sa adâncă și grea
ca orga unei biserici,
m-am gândit că e cea mai gri insultă
pe care mi-a aruncat-o frigul.
Frigul abominabil care despoleiește trupurile,
frumusețea corpului care nu acceptă iertarea
pentru saltul sau fericita alergare,
frigul acesta care urăște lemnul cel mai înalt
al mantiei lui de stejar, ulm roșu, roșiatic castaniu
și forța lui muntoasă, rădăcinile înaripate
pe care frigul le ucide îndată,
se surprinde mestecând iarba, se clatină, anihilează
și e un frig de oameni frizând inocența.
Calcinate sunt amintirile lui fierbinți
și berea blondă vărsată peste șirurile lor,
peste câmpie, în port, frigul zguduit
de pietrele rotunjite, ca ace înfipte
în foame, fără iarbă, ochii pierduți
reflectă misterul acestor chinuri antice
care au fost, care am fost, pentru totdeauna cu ei
fără tunică și fără bluză, înfiorător de singuri
în pupila lui imensă: mineral opac acoperit de zăpada
ce ne poară cu ei spre regatul
frigului.
(din volumul Poesía hípica – Poeme hipice, traducere de Daniela Andronache și Călin Vlasie, Ed. Paralela 45, 2003)
