Arhiva Timpul · vizualizezi versiunea clasică a publicației.Mergi la site-ul actual →
Literatura
Dreptul de port carte

Dreptul de port carte(255)

Mărturisesc că încep cu o strângere de inimă rândurile de față, și nu pentru că mi-ar lipsi curajul literar sau inspirația, ci pentru că maniera în care am ales să scriu mi-a amintit că pentru fiecare drum parcurs și fiecare viață trăită, o altă cale rămâne neumblată. Așa că nu voi putea niciodată să spun ceva despre acea existență neadusă la vedere decât că alegerea mea „a făcut toată diferența”.

A fost una bună sau rea, mi-am cântărit mereu opțiunile? Sau am lăsat contradicțiilor propriei mele existențe libertatea de-a interoga, continuu, natura propriei ființe în sensul, să-i spun shakespearean, adică, să fiu, dar să fiu cum?
Făcând iarba cerului să crească înainte de-a ști cine m-a plesnit, la naștere, peste tălpi?, dar în niciun caz ca o oglindă ștearsă de mâna vântului, cum spunea Sylvia Plath sau de copitele cailor migratori.

Pe de altă parte, îmi place să meditez la faptul că instrumentele științei și cunoașterii întăresc rolul acestei case planetare cu cât ele se dovedesc insuficiente și uneori inerte față de nesfârșita amploare a misterului care ne înconjoară. Dar câți oameni au muncit și cooperat pentru mine, ca și pentru dumneavoastră, dragul meu cititor, fără niciun contract, astfel ca eu să pot asambla elementele a ceea ce scriu spre a le da o oarecare semnificație, doar pentru că au fost salvate de baia de developare biologică?

În felul meu, încerc s-o mențin bazându-mă pe corespondențele dintr-un cosmos cultural, și nu al iluziilor descoperite în copilărie, chiar dacă nu am avut o bibliotecă. Sigur, nu știam că biblioteca poate ascunde, chiar și din punct de vedere fizic, perspective, dialoguri, dogme osificate și experiențe, curiozități, istorii, reuniuni ale științelor, generații de cititori... Totul ca-ntr-un desen palpabil, făcut de o echipă de lucrători get-beget în salopete, mă gândesc. Căci am fost un copil adăpostind o jenă nespus de dureroasă, de nespus.

Sigur, nu de felul celei despre care vă spun cum că o furtună năpraznică a smuls din Bărăgan urmele unei căruțe și le-a lăsat să cadă pe nisipul plajei de la Modern (astfel de urme am găsit eu într-o dimineață, dar nu le-am citit vreo semnificație). Sigur, pe-atunci nu existau portaluri precum cel al vânzărilor de cărți, conceput pentru a satisface nevoile editorilor, librarilor, scriitorilor, spre-a urmări și oferi indicatori exacți privind vânzările și distribuiția de cărți. Și-am avut o copilărie.

Pe vremea aceea, ca și azi, nu voiam să știu totul. Aici, bunule cititor, mă opresc, căci ,,Apropiat e cel ce se-apropie de tine / prin buna lui purtare – și nu prin înrudiri!”, și-l las pe băiatul care mi-a atras atenția prin ceea ce povestește: ,,Pe vremea aceea voiam să știu totul, și neștiind de unde să încep, zburam ca un fluture dintr-o cunoștință în alta, cu ajutorul manualelor, dicționarelor, enciclopediilor. Enciclopedia era visul meu suprem (Borges, însoțindu-și tatăl la Bibiloteca Națională, nu îndrăznea să ceară vreo carte dar, descoperind Enciclopedia Britanică, lua un volum și citea la întâmplare orice articol; nu a renunțat niciodată la obiceiul de a cumpăra, sau a cere să i se citească, volumele enciclopediilor lumii), idealul cel mai scump, cartea cea mai mare și cea mai desăvârșită... S-a întâmplat ca tot cercetând și mânuind enciclopediile mi-a venit chef să întocmesc și eu una. La cinsprezece ani, cu minte atât de nesățioasă, înterprinderea mi se părea ușoară”.

Cum i-ar fi răspuns îndemnului lui Marc Aurelius când acesta vorbea cu sine: ,,Lasă cărțile deoparte. Nu te mai chinui. Nu îți este dat. Înlătură setea de cărți, ca să nu mori cârtind, ci cu adevărat și recunoscător din toată inima zeilor”. În niciun caz cu acest laconism telegrafic: ,,Nefericitul ăsta citește cărți, în copilărie scria dialoguri. Ne ia maul cu literatura...” sau cu graba unui pheonix uzurpator: ,,Ardeți toate cărțile. Istoria trebuie să înceapă cu noi”!

La cincisprezece ani încă îmi mai punea problema energiei pentru funcționarea corpului, energia timpului și a hranei zilnice, aș zice, și nu pentru că n-aș fi făcut parte, ca noi toți, de altfel, dintr-o rasă de bucătari. Biologic, m-am adaptat pentru a supraviețui la scară mică. Habar nu aveam de geografia personală, dar începusem să-mi strâng foile în mape artizanale (ele aveau să devină caietele literare de mai târziu), cu ceea ce scriam, azi îngălbenite sau oxidate, dacă vreți, de apa amprentelor sau despre cum oamenii au domesticit porumbul și fasolea, orezul, meiul și porcii și cum au decis să cultive dovlecii socotindu-i după tigvele comestibile.

Și, dacă stau sub puterea a trei becuri de 90 de wați, cu mai multe cărți deschise de față, ca martori și sursă pentru ceea ce ar urma să scriu, o fac nu pentru c-aș fi împăratul întârzierii, ci pentru că știu răspunsul la ceea ce urmează: împăturesc foile, am fost și am rămas băiatul de la mare. Nu știu dacă sunt cel sosit într-un butoi împins de-nțelepciunea spumei mării, cum am auzit că s-a-ntâmplat cu bebelușul ajuns pe o plajă de bun augur, dar sigur nu sunt băiatul expediat în lume de părinți pentru c-aș fi sedus o servitoare...

Și totuși, un licăr de ficțiune mi se supune ochiului, mustrări de june îmi vin în ajutor, las în urmă ambiția enciclopedismului și dau peste un fel de exil care ar presupune și o existență minimală. Și totuși, norocul își reglează raportul cu prezentul, astfel că: ,,De pe vasul care intra în portul New York cu motoarele încetinite, tânărul Karl Rossmann, în vârstă de șaisprezece ani, expediat în America de sărmanii săi părinți pentru că fusese sedus de o servitoare care îi făcuse un copil, privea cu încântare statuia zeiței Libertății”... Avea să-i fie copilul bătrâneții? Dar marele teatru al lumii făcea angajări, o singură dată, iar cine pierdea această ocazie, o pierdea pentru totdeauna. Acela care se gândea la viitorul său, era omul marii companii teatrale. Oricine este binevenit. Și binevenit a fost și Karl. ,,Acum m-aș putea face și eu fochist, zise Karl. Părinților mei puțin le pasă de ce mă apuc în viață”. ,,Locul meu se eliberează” spuse fochistul... și-n interesul fulgerător al băiatului de-a intra, ca apărător, ,,totul depinde de comportarea fochistului” gândi în fracțiune de secundă, în disputa profesională dintre acesta și șeful său, se interpuseseră două întrebări: una a căpitanului adresată unui civil aflat la una dintre ferestrele careului: ,,Doriți să-i puneți unele întrebări acestui tânăr?” și a doua a civilului: ,,Desigur. De fapt cum vă numiți?”

Nu știu dacă-și făceau de cap socotelile unui viitor sau dezastrul unui destin, în mintea sa în momentul în care căpitanul interveni: ,,Trebuie să fii conștient de norocul dumitale, tinere. Cel ce ți-a spus că e unchiul dumitale nu-i altcineva decât senatorul Edward Jakob. Te așteaptă, tinere, o carieră strălucită”. Acum, nicio ursită, cu binecunoscutele-i capricii, nu putea potrivi mai bine asemenea întâmplare (pentru autor un fel de evadare din moarte), gata să pună capăt, cât ai bate din palme, unor incertitudini existențiale, cum nicio ursită nu l-ar fi împins, și totuși a făcut-o, c-așa vin uimitoarele dovezi ale spiritului iscoditor, să-și întrerupă școala, tot de cincisprezece ani, mai devreme altcineva, la aceeași vârstă, punea la cale scrierea unei nemaiscrise enciclopedii, pe un alt băiat spre a-și construi lutul din care-și va plămădi marea alegorie a vieții: s-a întâmplat totul sau nimic acolo sau nu acolo în niciodată năruitul cosmos al mării, ca și cum ar fi fost măcar parte a unei gămălii de ac al acelui cosmos care nu i-a simțit niciodată lipsa?

Ce crezi, dragul meu cititor? Nu urmez tiparul explorator, ci doar tema negativă devenită obiectul unui coșmar înroșit la flacăra jucăușă a poveștii: ,,Episodul era proprietatea particulară a trei mateloți albi din echipajul acelui vas alcătuit aproape în întregime din polinezieni, dintre care unul a împărtășit această poveste lui Tashtego, poruncindu-i, să jure, că n-o va da în vileag; dar în noaptea următoare Tashtego a vorbit în somn, dezvăluind-o în așa măsură, încât trezindu-se, i-a venit greu să ascundă restul”. Așa că a fost nevoie de o cezariană... ,,Acest episod, și împrejurările legate de el, formează ceea ce am putea numi numai partea secretă a tragediei pe care o istorisim aici, și n-a ajuns niciodată la urechile căpitanului Ahab sau a secunzilor săi, deoarece nu era cunoscută nici măcar căpitanului vasului ,,Town-Ho”.

O versiune a realității acum, sună așa: ,,...” am călcat eu însumi pe acea corabie; i-am cunoscut echipajul... povestea este adevărată în substanța și în liniile ei mari. Așa să-mi ajute Cerul, că o știu adevărată”.

Scriind rândurile de față, am avut înaintea ochilor dialogurile dintre Borges și Sábato, încercând să-mi lămuresc câteva ciudate coincidențe care îi unesc, dar îi și despart, pe autorii cărților folosite aici de față și care au sacrificat totul artei, cu excepția artei în sine. Cât privește motorul existenței, cât și creuzetul scrisului, contrar aparențelor, eternitatea lor e mai lungă... mai ales la final.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Articole similare

Arhivă în mod de lectură. Comentariile noi nu mai pot fi trimise din versiunea clasică.

Editorial

Cei patruzeci și cinci!
scris de Florin Dinu
Dacă articolul din 24 iunie l-am intitulat “După douăzeci de ani”, m-am gândit să păstrez linia lui Alexandre Dumas și să con(...)
citeste mai mult

Cele mai noi

Cele mai recente comentarii

  • Dobrogea a ajuns într-un castel din Belgia
  • Se oprește apa în localitățile Murfatlar, Poarta Albă și Galeșu!
  • Erwin Șimșensohn: „Accesibilitatea în artele spectacolului înseamnă asumarea unui teatru deschis!”
  • RAJA anunță lucrări la Stația de Tratare și Pompare Palas, miercuri – 26 august 2026!
  • Trofeele Mamaia Nostalgia, „mai mult” decât muzică la Festivalul Mamaia 2026 Un regal muzical, între Italia și România
Versiunea clasică este disponibilă în mod de lectură; votarea și formularele interactive sunt dezactivate.