Poemul zilei(224)
Anotimpurile pescarului
Iun Son Do
Vara
XI
Torentul ploii iată s-a oprit
Și fluviul iar e străveziu și-albastru –
Vâslește iar, pescarule, vâslește!
Sunt iar neliniștit și-un dor de larg
Mă bântuie – cu luntrea mea plec iarăși,
Vâslește tu, lopata mea, vâslește!
Cu fermecat penel, cine-a-nsemnat
În ceață-aceste stânci și acest fluviu.
XII
Îmi învelesc orezul într-o frunză,
Iar de gustare nu mai e nevoie.
Pescarule, sus ancora din nou!
Mi-am pus pe cap eu oare pălăria
De ploaie – dar mantaua e în luntre?
Vâslește tu, lopata mea, vâslește!
La pescăruși să caut semnul vremii;
Iar zborul lor e azi netulburat.
XIII
Lintița verde-o înfioară vântul,
În luntrea-nrourată e răcoare,
E timpul să-ntinzi pânzele, pescarule!
Din loc în loc adie vântul verii,
Las luntrea-n grija valurilor verzi
Vâslește tu, lopata mea, vâslește!
Plutesc spre miazăzi, spre miazănoapte, –
Oriunde e frumos și nu-i totuna?
XIV
,,Dacă-i murdaă apa din Tzalan?”
Plecând îmi spăl picioarele într-însa –
Vâslește tu, pescarule, vâslește!
Ai grijă de-i pluti cumva-n Utzian,
Acolo geme cel pierit de vremuri
Vâslește tu, lopata mea, vâslește!
Iar în Ciutzian de-i fi vezi să nu prinzi
Sufletul celui care-a fost poetul.
XV
Ce armonii au pietrele din prunduri,
Deasupra lor stau sălciile-argintii –
Vâslește tu, vâslește într-acolo!
Pescarul de-l voi întâlni în cale
N-am să mă cert cu dânsul pentru drum –
Vâslește tu, lopata mea, vâslește!
Iar dacă el va fi cărunt ca stârcul
Îl voi primi cum îl primeam pe Șunia.
XVI
Furat de vis nici n-am băgat de seamă
Că-ncet se stinge lunga zi de vară.
Coboară-ți iute pînzele, coboară!
Cânta-vom cântecul pescarilor,
Bătând cu mâna tactul pe catarg –
Vâslește tu, lopata mea, vâslește!
Cine va ști profundele simțiri
Ascunse-n acest cântec de-altădată?
XVII
Întind pe plajă mrejele și-apoi
Mă culc acoperit cu haina veche –
Pescarule, mai tare leagă-ți luntrea!
Țânțarii sunt plictisitori, se spune,
Dar musca verde-i mai sâcâietoare,
Vâslește tu, lopata mea, vslește!
Mi-e frică-n lume-acuma doar de una:
Că despre-aceasta va afla Sandébu.
XVIII
Cine-ar fi spus de ieri că va veni
Un vânt de noapte și vor crește valuri –
Aruncă iute, ancora, arunc-o!
La cheiul gol se leagănă o luntre,
Nu-i nimenea s-o poarte iar pe valuri.
Vâslește tu, lopata mea, vâslește!
Cât de frumoasă-i iarba în amurg
Plecându-se tăcută peste fluviu.
XIX
Mă uit la casa mea cu duioșie;
Norii din munți o-nvăluiră.
Pescarule, descarcă iute luntrea!
C-un evantai de trestie în mână
Ies liniștit pe malul plin de pietre.
Vâslește tu, lopata mea, vâslește!
Cine-ar mai cuteza să strige-acum
Bătrânului pescar că-i pierde-vară?
(din volumul Poeți clasici coreeni, antologie alcătuită de A.E.Baconsky, Ed, Tineretului 1960)
