Poemul zilei(220)
Gânduri de ziua plecării
25 octombrie 1825, Odesa
Adam Mickïewïcz
M-a și cuprins regretul! Ce-i oare? Sunt în prag,
Mă întorc iar în lăcașul pustiu și-atât de drag,
Parcă-am uitat ceva; iar ochii-mi rătăciți
Tot vor să mai salute acești păreți iubiți
Ce-atâtea dimineți și nopți atât de multe
Suspinele-mi deșarte știură să le-asculte.
În geamul ăsta, seara, adeseori am stat
Privind, făr' să știu bine la ce m-oi fi uitat,
Apoi plecam, sătul de-același peisaj.
Trezind ecouri cu solitarii-mi pași,
Eu, fără rost, din ușă în ușă trec pe rând,
Ai ornicului pași metalici numărând
Sau ale unei gâze opriri, când lin își poartă
Încetul mers, de parcă stă la iubita-n poartă.
Vin zorii. Cărăușii nesuferiți au tras.
Luați aste cărți și lucruri puține, ce-au rămas.
Să mergem! Cum sosit-am, ne'ntâmpinat de nime,
La fel plec: nici drum bun să-mi spună, n-are cine.
Ce-i dacă plec, ce-i dacă dispar din ochii mei
Localnicii, ce-n suflet nu m-au simțit cu ei?...
Plecarea-mi nimănuia nu-i va stârni amar
Și-o lacrimă în urmă nu vreau să las măcar.
Ca-n pajiștea-nflorită-n culori, pe care zboară
O floare ca și firul paingului, ușoară,
De pe-o uscată creangă, suflată ca un strai –
Și care dând de-o roză, o-mbrățișează-n mai,
Prinzându-se de dânsa-n popas, cu fire moarte,
Iar vântul o desprinde, gonind-o mai departe –
La fel și eu, un nume și-o față, lor străine,
Purtai prin aste piețe și străzi de lume pline,
Unde femei frumoase în roiuri întâlneam.
De ce să mă cunoască? Doar un străin eram!
Fug țâncii după-un flutur doar cât sclipește-n soare,
De-l prind, privesc la dânsul și-l zvârle iar, să zboare!
Să zbori! Niciodată în zboru-mi prea jos n-am să mă las!
Îmi amintesc când, tânăr, din locuri dragi plecam,
De lângă prieteni și fata pe care-o iubeam;
Atuncea printre arbori, în urmă am privit:
Strigând și fluturându-și batiste i-am zărit;
Am plâns. Duioase lacrimi din ani de patimi, dor!
De ce-aș mai plânge astăzi, bătrân, nepăsător?
Ușor e să mori tânăr. Nimic necunoscând,
Crezi că soție, frate, amici te poartă-n gând;
Dar când, bătrân, smulgi vieții fățarnicul veșmânt,
Lumești sau nelumești minuni nemaisperând,
Știi bine că veci te-nchide în mormânt...
Oraș străin, de-aceea plec trist din tine-acum!
Pornim! Nu poate nimeni opri sicriu-n drum,
Nici chiar cu o privire un om nu-l va conduce
Și-o lacrimă-ntorcându-se-acasă nu-i va curge
Când la poștalionul ce trece pe șosea,
Suna-vor clopoțeii, vestind plecarea mea.
(din volumul Poezii, în românește de Miron Radu Paraschivescu, Ed. Tineretului, 1959)
