Poemul zilei(288)
amintiri
Antonio Machado
Oh, Soria, când cuprind cu privirea portocalii
cei fragezi, sub parfumuri, și câmpul cu verzi linii,
deschiși iasminii, grânele coapte pe tarlale,
albaștri-n zare munții și înfloriți măslini;
Guadalquivirul printre livezi curgând spre mare;
în aprilinul soare grădinile de crini,
și aurite roiuri, trecând din floare-n floare,
de-a valma, peste câmpuri, fugite din stupini;
eu știu stejarul roșu trosnind pe-a' tale vetre,
și crivățul de gheață vuind pe mari platouri;
visez la aspre siere – Urbión, zvâcnind din pietre,
Moncayo, alb, în cerul aragonez, sub nouri! –
și-mi spun: ,,Ca un fir primăvara va străbate
leagănul nalt al dulcelui nostru romancero*,
vor fi-nverzit pe maluri, de plopi, apele toate.
Va da iar frunză nouă ulmul de lângă Duero?
Clopotnițele Soriei vor fi având lungi berze
și stâncăria sură scunzi mărăcini cu flori;
și albele lor turme tot printre stane sterpe
înspre poieni înalte le vor mâna păstori.
Oh, în azur, voi, suple, vibrante rândunele
vâslind spre Duerul tânăr, șiraguri lungi de oi
în drum spre numantine câmpii sub roi de stele,
prin arșiță și zloată, prin geruri și prin ploi;
făgeturi străbătute de cerb, pini mari, prin seară,
câmpii de piatră, siere, pustietăți, păduri
unde domnește șoimul sau corbul unde zboară
pândind scârnave stârvuri; înguste arături
ca niște straie sure, căsuțe, stâni posace
între fântâni și râpe și râuri mici, cu tril,
unde-n amurg se-adapă trudite dobitoace;
grădini însingurate, prisăci albind umil!...
Adio, câmp la Soriei, adio, șesuri nalte,
de munți încercuite, de creste militare,
paragini castiliane, cu munți și stânci deșarte,
fantome de goruni și stejari cu umbre rare!”
Azi, din melancolia reamintirii tale
inima-mi plină, Soria, nu-i chip să se despartă.
Pământ de suflet, înspre câmpiile-mi natale,
prin văile-nflorite, inima mea te poartă.
*Romancero: aici, în sensul generic de poezie populară a Evului Mediu
(din volumul Poezii și poeme, alese și traduse de Aurel Rău, Editura pentru literatură universală, 1964)
