Poemul zilei(229)
Scrisoare de pe malul mării
Angela Marinescu
Neagră zare, oare voi ști vreodată să scriu ceva asemenea ție?
De ce ai inventat dorința mea de a străpunge pereții goi și reci.
Răul acesta este necesar?
La intersecția vieții mele cu cea mai adâncă și mai albastră
Noapte, un vultur își rotește aripile.
Îmi place să muncesc, zi și noapte alerg fără preget.
Am fost plăpândă și bolnăvicioaă, o trestie în flăcări.
Acum sunt puternică și meschină, ca orice mamă.
La intersecția vieții mele mărunte cu valul crud al mării,
Veșnicia, eternul strigăt al luptei celei mai pure
ia chipul poemului meu.
Slăvită mare! valuri pure – carne și sânge – esențiale!
Natură sfână! Din lanțuri ieșită, rănită libertate!
Pescărușii ce zboară ca săgeata,
Lumina ochilor zburând ca clipa!
Valuri crude și verzi, cum veniți voi înspre mine
Ca niște flăcări. Cum stau în fața voastră încremenită
Ca și în fața unor ruine.
Valuri pline de spumă, voi, ce nu aveți mamă,
Nu aveți tată, nu sunteți feminine,
Nici masculine,
Sunteți pur și simplu
Strâmte și largi, fermecătoare și totuși eterne,
Albastre și verzi, violete și negre
Creierul meu bolnav de libertate
Și trupul meu captiv și apăsat de moarte,
Pe crucea transparentă a unei ape verzi alunec.
Aici aș vrea să uit că sunt. Că viața trece.
Aici rămâne viața. Aici se naște moartea.
Aici mă urc pe treapta aceea rece, de neimaginat, fluidă,
Pe care ființa mea se-apleacă într-o nețărmurită rugă,
Aici sfiala piere. Resentimentul urlă ca o slugă!
Revolta mea nu e revoltă a sclavului, noblețe a umilinței pătimașe,
În rarele clipe de liniște, revolta mea adâncă este doar sete de
Frumusețe.
Sunt nemulțumită de mine însămi și de cei din jur.
Nu iubesc decât puritatea și banalitatea crasă.
Am un dispreț profund pentru violență, de orice fel ar fi ea.
Mă cutremur în fața ei,
Disprețuiesc lenevia spirituală și necinstea,
Bunul-simț comun mă înspăimântă, la fel poeții impersonali
Și serafici ca o piatră de moară.
Valul îl caut cu ardoare. De l-aș putea îmbrățișa strâns, să piară!
Umbra lui argintie – seara – furie pură.
Sunt o biată ființă, echilibrul meu stă adânc înfipt în gândul morții
Ca o sperietoare de ciori.
Iar jocul adânc, zborul cuvintelor este numai o parte a infernului
Crud. Și așa înțelegerea mea este prea strâmtă.
De ce n-aș râde, de ce nu m-aș juca?
Dacă jocul mă satisface? Râsul lui e pur.
Nu pot să fiu trimbulindă. Nu pot să fiu genială.
Nu pot decât să tânjesc după frumusețe cu sete.
Dar ce frumusețe, decât sunetele subțiri și pure ale trâmbițelor?
Decât adolescenții pierzându-și viața în luptă?
Decât singurătatea absolută a mamei?
Decât boala, realitatea cea mai adâncă?
Inima mea e o raclă. Spiritul meu e întreg.
Rațiunea mea este strâmbă. Sufletul meu este viu.
Dincolo de zarea cea mai neagră, chipul meu va primi o formă.
Dincolo de sfârșitul luptei celei mai sângeroase, scopul ei
Abia se întrezărește.
Dincolo de meschinăria mea vestită, frumusețea –
Zidul acela de lumină compactă, în care orice fisură ia forma
Unei flori carnivore, cu tulpina retezată brusc – abia se ivește.
Dincolo de mare, în ochiul meu, larg deschis
– o peșteră plină de umbră –
Intră brutal valul crud al mării și vapoarele de argint
Ce se duc înspre țări pe care nu le-am văzut
Niciodată.
(din volumul Poeme albe, Ed. Cartea Românească, 1978)
