Poemul zilei(232)
Rușinări
Antonia Pozzi
E ora întoarcerii. Seara
coboară liniștită în adâncul văii.
Pe sub chipurile dezgolite ale castanilor trece
o tăcută briză și tremură
frunzișul mort al iernii,
și verdele plăpând care se reînoiește
pe țărmurile descoperite. Mai cenușii lucrurile
se-adună, pare-se,
într'o tăcere gravă.
E ora întoarcerii. Adun strâns
într'o mână, florile mele
și'n penumbra serii
mă reîntorc pe cărare.
Azi e ziua îngerului.
Nici-o femeie nu-și spală, în genunchi
de-alungul pârâului, hainele sale:
scăunașele lor urnite, răsturnate
împiedică mersul.
Peste câmpuri, azi, e un aer de părăsire,
un aer de sărbătorească singurătate
care face mai tristă tristețea ceasului.
Dar în fața grilajului
de la grădină
un grup de copii mi-așteaptă întoarcerea.
Ca să mă privească,
ca să mă privească bine, de aproape,
să vadă cum e făcută
această ființă curioasă care-s eu.
Mi-i găsesc dinainte pe neașteptate,
fixându-mă nemișcați,
fără teamă;
și deodată simt că mi-i mai rușine mie de ei
decât lor de mine.
Rușine de buchetul meu
de ghiocei prea simpli,
rușine de mersul meu,
de corpul meu, prea grele toate...
Și iată, aș vrea să fiu ca ei,
mică, sărmană, necunoscută,
cât de aproape de micimea lor...
Mă închid după grilaj
ca în dosul unei porți de nepătruns.
Dar dacă trebuie să introduc cheia în încuietoare
și să închid cu zgomotul greoi,
simt că mor, simt că mor de rușine
înaintea acelor ochi rotunzi de vrăbii
care mă privesc dincolo de bare;
înainea acelor ființe mici
de vrăbii libere, învățate să iasă să intre
pe ușile grosolane ale caselor bătrâne,
fără să manevreze vreodată
un enorm lanț ruginit.
(din volumul Cuvinte. Din italienește de Mihail Chirnoagă, Ed. Frize, 1941)
