Poemul zilei(240)
Bucovina
Nicolae Dabija
Mă doare Bucovina ca o rană
ce nu se mai tămăduie de-un veac,
și munții ei mă dor ca o dojană:
munți cine are nu-i sărac.
Și Prutul, rîul cel mai trist din lume
atuncea cînd ajunge-n Cernăuți,
e-atît de mut, că nici n-ar face spume
și-ar vrea s-o ia parcă-napoi spre munți.
De cînd există Bezna și Lumina,
de cînd pe lume e Bine și Rău,
de cer este legată Bucovina
și-acolo-i mai aproape Dumnezeu.
Ne amintim mai des de soarta noastră
răpită-n zi de pace, nu de luptă,
cînd sîngeră toți pomii sub fereastră,
cînd ni-i Moldova ca o hartă ruptă.
Și poate că am înnăbuși și acest dor,
dar parcă transmițîndu-ne vag vina,
bătrînii noștri murmură cînd mor:
,,Să nu uitați, copii, de Bucovina!”
Zic ,,Bucovina” parc-ar asculta
cum vînturile trec peste Carpați,
cînd dăm din cap că – N-OM UITA,
NU VOM UITA –
abia atunci ei mor mai împăcați.
Și-s tot mai trist, de cîte ori mă-ntorc
din Bucovina, unde mușchiul crește
în schituri, văduvite de noroc,
și Dumnezeu vorbește rutenește.
Tot mai străini și Cernăuții-mi sînt,
și-o rupe Herța pe ucrainește;
și numai morții cei de sub pămînt
doar ei nu știu decît pe românește.
Și tot întreabă, cîte unul, din sicriu:
ce se întîmplă acolo pe pământ,
au să nu fie vreun român pe lume viu,
dacă-mi dansează veneticii pe mormînt?
Dar nu-i pierdut nimica întru totul
cît cerul peste fagi s-a mai păstrat;
ni s-a luat, e drept, aproape totul:
dreptul la plînset nu ni s-a luat.
Visez de pe acum să plec la anul
În Bucovina zărilor cărunte:
să stăm cu Zegrea și cu Tărîțeanu
în jurul unui foc, pe-un vârf de munte.
Și să bocim de stirpea românească
a locurilor astea ca o rană –
eu, mut, în limba mea moldovenească,
ei, mut, în limba lor bucovenească.
Ne întîlnim ades. Dar cînd e-n toi
o nuntă sau vreo sfîntă sărbătoare –
simțim cum curge Prutul între noi
și sîrma cea ghimpată cum tresare.
Nu va fi unic Domnul – cel din slove
și Domnul – cel ce umblă pre pămînt,
în lume cît mai sînt două Moldove
și două Bucovine cît mai sunt.
Bogat e cine are o poiană.
Munți cine are nu mai e sărac.
...Mă doare Bucovina ca o rană,
și nu se mai tămăduie de-un veac.
Doamne, cînd ceasul cel din urmă-mi vei suna:
fă-mă în Bucovina un agud –
ca vînturile cînd mă vor zvînta
de pe un deal, pe toată, s-o aud.
(din volumul Dreptul la eroare, volum selectiv 1975-1992, Ed. Hyperion 1993)
