Poemul zilei(258)
Demult în urmă
Umberto Piersanti
a nins neîncetat în iarna aceea,
zăpada stă nămeți la porți
acoperă ferestrele,
lumea-i ferecată
în ger
și mai era și războiul,
tata era în munți hăt departe
dincolo de mare,
acolo zăpade e și mai înaltă,
crivățul suflă
tare, mai tare
ca pe Cesane sau pe Carpegna,
dar pe răzvrătiți nu-i oprește,
așteaptă printre copaci și printre bolovani
pe tata și pe ceilalți ce trec pe acolo
iar grădina tatei,
pustie, sub zăpadă
se ofilește salata,
îngheață toate verdețurile,
trebuie mers la casa de pe câmp
iar când un vânt albastru
topește zăpada,
sub tufa de merișor,
sub pin,
scoate capul vioreaua
și se însuflețește
aceasta e ziua nimerită
de mers la casa
de-acolo, din ponor
mama e prima, merge înaintea mea
în urma ei vin Ana și Hebe
cu mine de mână,
poteca se termină
suntem în câmp,
ah, palida narcisă
de-a lungul lanului de grâu
încă mărunt și verde,
florile de porumbar înălbesc șanțurile
mai dese decât cele galbene de napi,
decât violeta anemonă în iarba palidă
când ai trei ani alergi dar obosești,
mama și surorile mă iau în brațe,
fiecăreia îi vine rândul pe drum
beau aerul și lumina, tot verdele,
atât de felurit deschis și luminos
ca prima oară în viață
și ajunși la casă ne așezăm pe bănci,
iar Fenisia ne taie o felie de mușchiuleț,
desprinde strugurii de pe araci,
desface firele, boabele sunt aproape uscate
însă dulci și galbene
e prima dată
când merg pe ponor,
prima dată când descopăr
casa mea
(ianuarie 2005)
(din volumul Poesia presente • Poezia italiană de astăzi, antologie și introducere de Francesco Napoli, traducere și note de Smaranda Bratu Elian și Aurora Firța Marin, Ed. Humanitas, 2020)
