Poemul zilei(303)
Echinox
Elegie
To look...
Paul Valéry
Mă schimb... Alung, pe cine?... Sub frunze imobile
Pomul ce-l văd se surpă-n ceas...
Sătulă-i creanga goală să-mi legene sibile:
Tăcerea mea e fără glas.
Sufletul, dacă imnu-i era ca o fântână
Cu toate apele-n delir,
Nu-i azi decât o apă ce-n pietre-adânci îngână
Al păsărilor cimitir.
Pe-o plajă cu nisipul mai fin ca o cenușă
Dorm pașii mei pierduți demult,
Iar eu îmi simt în viață făptura jucăușă
Scăzând sub umbre în tumult.
O pierd distinct acuma pe Psyhe somnambula
În purul apelor vestmânt,
Al cărui timp și pace se tulbură de bula
Ce scapă din acest mormânt.
Poate că sie înseși Ea murmură și iartă,
Dar sclavă ochiului închis,
Fidelă, ea mă lasă, și pleacă, fără ceartă,
Destinului meu mort promis.
Da, ea mă lasă-n centrul pierderii sale-ascunse,
Și pulsul meu zvâcnind păgân
Persefonei reclamă-o Euridice-mpunsă
De negrul șarpe-n albu-i sân.
Martor pe moarte, sumbru, purelor noastre-anale,
Soare, ce dragostea ne-o porți,
O de-nenvins dulceață pe plaje infernale
Te cheamă-n limbul celor morți...
O, toamnă, transparență! Singurătate care
Prin libertate s-a sporit!
Mi-e clar oricare lucru de-ndată ce dispare,
Ce nu mai e s-a limpezit.
În timp ce-n mine-atârnă privirea-ncremenită
De-un ,,Pentru ce?” stabil și greu,
O fremătare neagră, umbră de ochi palpită
Smulgând din mine eul meu.
O, ce eternitate de-absență nenfrânată.
Începe-a se scurta acum?
O frunză care cade desparte anul, iată,
De întâmplarea lui de fum.
Spre mine,-aprinse resturi, voi frunze reci în turmă,
Rostogoliți un freamăt stins,
Și tu, o!, palid Soare, cu raza cea din urmă
Străpunge timpu-acesta-nvins...
Da, mă trezesc, în fine, când vântul toamnei crește
Stârnind un zbor roșcat și trist;
Atâta roșu-n spaime de aur mă uimește
Că mă irit și că exist!
(din Volumul: Poezii•Dialoguri•Poetică și estetică. Ediție îngrijită de Ștefan Augustin Doinaș, traducere de Ștefan Augustin Doinaș, Alina Ledeanu și Marius Ghica, Editura Univers, 1989)
