Poemul zilei(272)
Surâsul
Ai Qing
Eu nu cred în arheologi –
După câteva mii de ani,
Pe-o plajă fără o urmă de om
Printre ruinele care cândva colcăiau de viață
Un oarecine va culege o fărâmă de os cu totul sfrijit.
– Ah, osul meu cel ars!
De unde va ști el că această rămășiță de os
A fost trecută prin flăcările secolului douăzeci?
Și cine poate în pământ
Găsi
Stropii de lacrimi ai victimelor
Care-au îndurat cazne de neînchipuit
Picurii-aceia de lacrimi
Au fost încuiați în dosul a o mie de glile de fier
Și numai o singură cheie
Se potrivea pentru soiul acela de grile
Iar nenumărații eroi care-au luptat să pună mâna pe ea
Au fost doborâți
De pumnalul sau de pușca paznicului închisorii.
Dacă eu aș putea să culeg doar un strop din lacrimile-acelea
Ca să-l ascund sub perna mea,
Atunci mai mult decât o perlă pescuită din mările adânci
El va străluci necontenit
Revărsându-și lumina prin spații și timp!
Nu am fost noi cu toții
În epoca noastră
Bătuți în cuie pe cruce?
Și această răstignire
Desigur, nu e mai puțin îngrozitoare
Decât acea săvârșită de oameni în Nazareth.
Mâinile dușmanului
Ne-au pus pe capete coroană de spini
Din fruntea noastră palidă de moarte și zdrelită
Picură stropi de sânge stacojii
Dar aici chiar asta nu poate să spună
De-amara caznă ce ne rupe pieptul.
Este adevărat că
Nu mai trebuie să fluturăm speranțele în zadar
Și totuși am dori o zi anume
Când oamenii se vor gândi la noi
Ca al acei pierduți în vremurile vechi
Sau la strămoșii ce s-au luat la trântă cu monștrii preistorici,
Atunci surâsul le va lumina pentru o clipă fața
Surâsul generos, plin de senin,
Și chiar de nu va fi chiar zâmbet, ci doar schițarea lui,
Cu un aer de înțelegere și indulgență
Eu tot mă voi sacrifica pentru acel surâs.
(din volumul Poeme, traducere și prefață de Mira Lupeanu, Editura Univers, 1988)
