Poemul zilei(332)
Rugă simplă
Benjamin Fundoianu
O, ploaia primăverii care-a căzut din timp!
lasă să-mi spăl în tine picioarele desculțe,
lasă să-mi spăl în tine sufletul meu desculț!
O, ploaia răcoroasă care-a căzut din timp!
am întâlnit-o-n drumuri, oblică, pe moșie,
cu stropii grei de soare ca boabele din spicuri.
Oameni – sau poate-amurgul – în liniște ara
țelina, spintecată la nesfârșit fugea,
și boii lingeau ploaia din cer în arătură.
Ploaie, spală pământul de baliga cuminte,
cruță pământul, ploaie, de uraganul rău,
bun, în deșertul mării, setoșilor de umblet,
umflă sămânța bine și fă-o să plesnească;
sămânța de lucernă, de popușoi, de orz,
orz pentru cai, lucernă la vaci și popușoiul
fă-l, ploaie, pentru oameni care te-așteaptă-n tindă,
cu porci uscați de-amiază, cu vișini, cu pustiu
și cu neveste-n care țipă copiii surzi.
Și pune frunze-n vișini: ca să se urge-omida,
Fă grâul: ca să nu moară guzganii de pământ,
Și salcii: să se poată bivolii scărpina.
Lasă-n ocol să fete vacile roșcovane,
lasă să se iubescă, din spate, prin ogrăzi,
scurți și cu botul umed câinii de vânătoare.
Lasă să se reverse podgoriile lumii!
Fă să se coacă via și dă-ne vinul nou,
ce ostenește capul și limpezește trupul.
Iar mie dă-mi femeia pământului tău negru.
albă ca și lumina pământului tău negru,
bună ca și nutrețul pământului tău negru.
Și-n urmă, prăbușește-mi lumina din văzduh,
îngroapă-mă sub toată lumina din văzduh,
agheasmă blestemată, ploaie de primăvară.
(1921)
(din volumul Versuri. Editura CARTIER, 1999)
