Poemul zilei(262)
Manfred
Immanuel Mifsud
Trenul pe care-am obosit să-l tot aștept
o să sosească în curând –
șinele vibrează.
Femeia de lângă mine, care ațipise,
scoate o oglindă și își aranjează părul.
Le scriu rudelor mele ultima scrisoare –
celor care au trăit în secole apuse,
celor despre care nu știu ce s-a ales de ei,
celor pe care nu i-am văzut niciodată,
fiindcă n-au fost născuți.
De fapt, le-am scris de multe alte ori,
dar nimeni nu s-a obosit vreodată să-mi răspundă.
M-am săturat, asta e ultima scrisoare:
Dragii mei, vreau să simt frigul, vreau să îngheț,
vreau să vină vântul nordic,
să-mi curgă larimi din ochii negri, întunecați;
vreau ca zăpada să aștearnă liniște peste tot în jurul meu,
peste munții care marchează secolele
în care am trăit liniștit, până când marea m-a luat pe sus
și apoi m-a abandonat, leit, pe pământul searbăd;
vreau să simt frigul, să îngheț
până când sângele îmi îngheață în vene
și să rămân uitându-mă fix până încremenesc.
Până o să se întâmple asta, o să stau aici așteptând trenul.
Cu ochii negri, femeia de lângă mine,
într-o bluză vișinie și o fustă mov
încearcă să-mi descifreze scrisul,
scanând cuvintele de neînțeles.
Trenul pe care îl aștept o să sosească în curând,
șinele vibrează.
Femeia de lângă mine, care ațipise,
scoate o oglindă și își aranjează părul.
Haba n-am de cât timp sunt aici.
Cel mai probabil n-o să mă mai întorc
în locul ăsta nicodată
și n-o s-o mai văd din nou pe această femeie.
Și ce dacă! Ăsta o să mai fie încă un drum
pe care am croit-o fără să mai aștept.
Număr colțurile pe lângă care am trecut,
locurile ciudate și mizere pe care le-am văzut.
Le notez adresele într-un carnețel,
să nu uit, ca atunci când o să-nnebunesc
să cred că am trăit în toate locurile astea, ca nomad,
când, în realitate, n-am părăsit locul ăsta niciodată,
decât pentru scurte momente și apoi m-am grăbit înapoi
în gara asta, să aștept trenul
și să mă uit la acea femeie cum își piaptănă părul
pregătindu-se să adoarmă iar,
fără să-și dea seama că lângă ea,
un bărbat așteaptă să sosească trenul
și îl pierde și scrie:
Aștept, aștept, aștept,
în gară, lângă o femeie care-a ațipit;
aștept și sper că trenul ăsta o să vină, în sfârșit.
(din volumul Rapoarte confidențiale, traducere în limba română de Denisa Duran. Casa de Editură Max Blecher, 2019)
