Poemul zilei(254)
Răpită de zâne
Charlotte Mew
Nu bateți clopotul pentru mine, nu irosiți nici un suspin,
Dragă Tată, dragă Mamă;
Iată-le pe surorile mele, iată-l pe frățiorul meu mezin
Jucându-se într-o poiană ce Rai se cheamă,
Copiii voștri toți, copiii voștri pe vecie;
Dar eu, cu porniri nenfricate,
Ocara voastră, cu fața ciudată, tuciurie,
Niciodată, știu, niciodată n-am fost
copilul vostru decât pe jumătate!
În grădină jucându-mă, ziua toată, am deslușit
Astă-vară, în depărtare,
Dulcele ,,cirip-cirip” al unui nou-venit,
Chemările de pasăre, atât de limpezi, atât de-mbietoare.
Trăia acolo în văgăuna verde, adâncă, în fosta mea vatră,
Și pe zâne le auzii
Spunând că vorba de pasăre trebuie urmată,
Așa că dusă am fost o noapte și-o zi.
Într-o seară, iar, la focul nostru din odaie
Stam strânși unii-ntr-alții, și tăceam,
Când deodată vântul a prins să se-nfoaie
Și ceva a zgrepțănat la geam.
O față pământie, schimonosită privirea înăuntru –
eu m-am înfiorat;
Nimeni nu lua seamă și pare-se că nici nu vedea;
Și-a zbătut brațele, aripile i-au tremurat
Uhuuu – știam c-a venit să mă ia;
Sunt făpturi rele pe lume, și câte una cum nu se poate mai rea!
Noaptea-ntreagă-au dansat în ploaia turbată,
Șiroiau ținându-se lanț și făcând roată-roată,
Aruncând cu tichiile-n geam toate deodată,
Voind să mă facă să țip și să zbier
Și să zvârl așternutul spre cer:
Dar eu vreau să stau noaptea aceea în pat,
Și dacă măcar un capăt de lumânare mi-ați fi lăsat
Nu m-ar fi scos ele din casă și dus nicăieri.
Câteodată nu vorbeam ore întregi,
Nu dam răspuns, nu puteai cu mine să te-nțelegi,
Fiindcă în lungile, calmele-amurguri de Primăvară
Poți să auzi a-ntregii lumi șușotire ușoară;
Sfioasele ierburi făcând amor,
Fulgii crescând pe surul porumbel călător,
Inimioara prihorului bătând iute,
Fuga veveriței în sus pe trepte de ramuri știute,
Pietricelele rostogolindu-se în pâraie de cleștar și argint,
Trestiile în vis vorbind,
Fil-fil – negrele aripi de liliac,
Cling-cling – albaștrii clopoței din păduri, pe maluri de lac,
Toate câte-s de auzit
Zumzăind și pulsând necontenit
În inima lucrurilor ascunse din veac,
Dar nu aici la copii în odaie,
Într-asemenea balamuc și hărmălaie,
De aceea am vrut puțină odihnă,
Căci nu puteam nici să-mi fac lecțiile-n tihnă.
Și când pentru aceasta am fost trimisă sus la culcare,
M-am pus în genunchi și zău că m-am rugat cu-nfocare;
Dar Împăratul ce șade la voi pe clopotnița-naltă
N-are habar de noi făpturi fermecate de pe lumea cealaltă!
Vă plăcea de mine, dragă Tată, dragă Mamă, în câte-o zi,
Mă jucam frumos și-mi făceam lecțiile bine,
Și tare drag mi-era frățiorul meu cu obraji străvezii
Pe care vreo altă pasăre l-a chemat după sine.
De ce m-au adus Ele aici spre a mă face
Nici prea rea și nici prea bună,
De ce, decât din ciudă, fiind rele, vor să mă-nșface
Și să mă ducă-napoi în cortul lor jilav, în văgăună?
De-acum, seară de seară, vor vedea fereastra lucind,
Lumina lămpii-aurie, văpaia roșcată din vatră,
Pe când cei mai buni dintre noi împletesc smicele
Iar ceilalți se-aud scâncind
În văgăna de lângă pârâu, pe malul de piatră.
Negre și-nfrigurate sunt nopțile Lor în codrii pustii
Și ce mult trăiesc Ele și cum nu simt Ele durere vreodată;
Eu voi crește mare, dar nu voi îmbătrâni,
Mereu, mereu atât de frig îmi va fi
Și n-am să mai vin înapoi niciodată!
(traducere de Dan Duțescu)
(din Antologie de poezie engleză de la începuturi până azi, vol. 4. Ediție îngrijită de Leon Levițchi. Editura Minerva, 1984)
