Poemul zilei(291)
Voi, poteci, poteci...
Werner Renfer
Voi, poteci, poteci de taină, în sfârșit, vă recunosc!
După-atâtea ceasuri grele feriga-i înlăcrimată,
urma cu spinări de munte-i plină vârf de amintiri –
o, poteci, veniți la mine, în verdeața etajată,
tomberonul vieții mele și el plin e-acum de râuri.
Râuri care poartă blânde gulere de porumbei,
râuri de poteci cotite și pierdute printre stânci,
râuri cu priviri uimite ce țâșnesc din piatra goală,
râuri ale-atâtor vise ce mereu mi-au fost zdrobite,
val al mâinilor acestea care spre pădure-aleargă
irizându-se-n bătaia soarelui în asfințit.
Ah, sub degetele care-o piaptănă, cum arde seara,
lungă-a cerului cosiță peste șipote-azvârlită –
urc, tot urc, și nori de cretă prind din urmă,-i prind cu mâna,
beau, tot beau, și toată gura-mi pare-o flacără de fag,
tinere femei frumoase umbletele-mi tapisează!
Una, după fantezia albelor poteci întinsă,
stă cu fața-n sus, certată cu pământul primitor,
și-ndrăgește numai cerul cel albastru,-albastru,-albastru,
ridicat pe stânci și culmi,
și pe veșnicele pietre așezate-s celelalte,
cu voci dulci, de farmec pline și cu liniști șoptitoare.
Lin curgând și-n sărăcie, trist se stinge clarul lunii,
eu îmi ancorez vioara ce vibrează și ea trist,
suitoarea melodie-a brazilor încep s-o cânt,
și mă simt de parcă-n muzici noi destinele-nveșmânt.
Voi, poteci, poteci tăcute, pline de-nsetate nopți,
râuri, râuri ce-n cascade peste mâini îmi coborâți,
râuri de frunziș prieten, râuri pașnice și limpezi!
Muntele se-nveșnicește-n soarele-nserării mele.
(din volumul lirică elvețiană de limbă franceză, tălmăcire, antologie și prezentări de Jean Grosu. Editura Minerva, 1985)
