Poemul zilei(308)
Exil
Cecilia Meireles (Brazilia)
Apa ta atât de verde
n-oi uita-o niciodată.
Buza mea de sete arsă,
peste undă aplecată,
sfâșiatu-s-a de piatră:
mi-am băut lacrima toată .
Și mi s-a pierdut oftatul,
neînsuflețit, în vânt.
Mi-amintesc atât de bine:
săgeta durerea-n gând.
Încă azi, amarnic, visul
îl mai simt, din când în când.
Cântau singuri marinarii.
Noapte – prunc al mării grele!
Stele luminau nesigur
peste apele acele,
și roteau înfricoșate
împrejurul vieții mele.
Zarea-aceea liniștită
n-oi uita-o niciodată.
Cât alerg, rămân aproape
regăsindu-mă-n ea, toată.
Tu, câmpia mea fatală
care m-ai sorbit odată.
Treceau vâsle mari de visuri
prin tristețe, mohorât.
Mântuită din înecuri,
inima-mi bătea în gât.
Dar ce frig mi-a fost în gură
de-al cuvintelor urât!
Nici un bocet. Nici o rugă.
Doar muream. Muream – și atât!
(traducere de Nina Casian)
(din volumul Jerusaldo. Antologia poeziei latino-americane. Editura penru literatură Universală, 1961)
