Poemul zilei(357)
În amintirea Mariei A.
Bertolt Brecht
Era-n septembrie-albastră-o zi tihnită.
Șezând sub prunul tânăr, mlădios,
Țineam în brațe palida-mi iubită,
Tăcut, așa cum ții în brațe-un vis frumos.
Pe cerul blând, în zările deșarte,
Privirea-mi lung, nu nour urmărea,
Atât de alb și-atât de sus, departe...
Când însă iar privii, nu mai era.
De-atunci, o, câte luni se strecurară
Plutind tăcute-n zări, fără de rost.
Poate că prunii-aceia îi tăiară...
Iar de mă-ntrebi, cu dragostea ce-a fost,
Îți voi răspunde: ,, Nu-mi aduc aminte!
Deși-nțeleg de ce m-ai întrebat.
Dar chipul ei, ce-i drept, nu-l mai țin minte
Atât mai știu: că i l-am sărutat.
Aș fi uitat de mult și sărutarea,
De n-ar fi fost un nor care s-a dus.
Pe-acesta-l știu; nu-i uit înfățișarea.
Era atât de alb și-atât de sus...
Poate-nfloresc și-acuma prunii-n zare.
Femeia, șapte prunci va fi având;
Dar norul doar o clipă-a fost în floare.
Când l-am privit, se și topise-n vânt”.
(din volumul Versuri, traducere și îngijire de ediție: Demostene Botez și Lazăr Iliescu. Editura Tineretului, 1964)
