Poemul zilei(240)
migrații
Srđan Gagić
(1988)
tot ceea ce erau curțile noastre e întuneric și pământ.
lângă locul unde erau odată casa
dudul uscat și mort ca o spânzurătoare ruginită
leagănă gerul și golul.
prin spațiu fulgeră pisici negre închise
precum prin geamul bucătăriei spre drum
pustietatea se bucură de ecoul său
pe albia surdă
care a adăpat vitele și lumea.
/palma mea avea ferestre care dădeau spre pârâu
și spre mușcatele sădite prea dens din fața casei/
/cu fruntea mă separam de ceață
și mă scufundam adânc în elementele înnoirilor anunțate/
e întuneric, iar pământul nici nu-l mai simți.
curțile poate nici nu erau ale noastre,
spune bunicul, care a plecat primul.
acolo tatăl mergea la pescuit
și apoi – pârâul nu s-a mai întors.
timpul e ceva cu totul trivial când luna mai nu aduce
fructul și mirosul. florile s-au retras singure
pădurile ne sunt dușmane.
aici n-am lăsat decât îndatorări
și totuși
în golul curții nu este nimic ce ne-ar întrista
sau care ar putea măcar să ne facă melancolici.
(din volumul Această ușă nu este o ieșire. 17 poeți din Bosnia și Herțehovina. Antologator: Dinko Krebo. Traduceri de: Adrian Oproiu și Goran Čolakhodžić, Editura Tracus Arte, 2020)
