Dreptul de port carte(257)
Uneori, aș vrea să lungesc vâslele cărților până acolo unde marea cărților nu există dar sanctuarele farurilor da, fie și ale lui Baudelaire, pentru a umple un gol cu zvonul unei brize vechi care mă face să ridic din umeri, neștiind de unde vine, poate din ondulațiunile universale a căror lege am putea-o găsi formulată speculativ-filosofic de Vasile Conta?; briza nu se referă la mare ci la marea briză a lecturii, așa că pentru ea nu trebuie să traversez marea pentru a-i descoperii curenții invizibili.
Editurile s-ar plânge, public nu le-am auzit și nici pe umerii mei nu le-a văzut nimeni, că anul trecut le-au scăzut vânzările: deci vorbesc indirect despre industria cărții și de veniturile potențialilor cumpărători cu care ele nu au nici un fel de contact direct, nici măcar la o lansare de carte unde ar putea veni cu un mic chestionar pe care cumpărătorul de carte să-l completeze acolo sau ulterior, și doi, că nu mai pot licita pentru traduceri, fără să-mi spună cota de piață a limbilor din care se fac acestea.
Dar când e vorba de premiul Nobel? Și acum stă în vitrinele librăriilor cartea ultimului nobelist. Unde sunt cărțile învățaților academicieni români? Cum nu mă pricep la ghicitori, îi las pe antropologii titularizării necitiți să răspundă...
În ambele cazuri, mie nu-mi rămâne decât să exclam: Volta!, cuvânt italian pentru ,,întoarcere”. Întoarcerea la rodul argumentului: lectura polifonică la al cărei declin eu nu particip, de felul meu fiind nu doar un cumpărător constant de carte, ci și un dăruitor al ei.
Am căutat un raport public, din surse autorizate, referitor la producția de carte din 2025, sector cu sector. Degeaba. Ca și dumneavoastră, bunule cititor, și eu sunt angajatul unei generații, unei culturi, unei trude a corpului devenitit un canal între diferite fluxuri – materiale, sociale, emoționale și tehnologice – dar și întruchipând multiplele tensiuni care pătrund subiectivitățile contemporane, cuprins fiind de voioșia actului evaluării propriei ignoranțe.
Și, da, ai dreptate, fiecare suntem lectorul propriului caracter și trăim pentru același registru de cuvinte până în ziua în care lectura devine un sistem al jocurilor simbolice și apoi un tic care lucrează ca un motor. În acel moment ne despărțim: motorul nu funcționază cu etichete ci cu alegerile de lectură; ele vor forma ansamblul mecanic de punere în mișcare a ideilor, istoria lor, și nu pentru a răspunde întrebărilor: Cum e să trăiești, și nu la persoana a treia, lumea cu fler romasesc, poetic, prin fragmentar și fotografii sau teatral sub egida frazei lui Nietzsche: ,,Un om labirintic nu caută niciodată adevărul, ci doar Ariadna sa”., publicându-ți apoi propriile rapoarte medicale, și nu într-un registru al imaginarului, chiar dacă asta ar însemna o dezgolire în fața cititorului.
Să nu fiu înțeles greșit: nu fac nicio referire, apropo de dezgolire, la reactivarea resurselor gândirii utopice declanșată de Wuhanul despre care se spune, în continuare, că este peste tot, ci la o mică poznășie asortată la eșarfa de mătase a gustului pentru prezent, a iubirii pentru limbaj, pentru prietenie și lectură, o poznășie ce ar echivala cu încurajarea de a spune ,,eu” și de a ,,umbla”, fără nicio exagerare, în propria memorie.
Așadar, dacă nu ești în dosarele lecturii, se cheamă că ai eșuat în viață și că lectura nu e doar o iubire rudimentară, cuvânt uzat, cumva?, dar nicidecum inutil, pe care, dacă o accepți se cheamă că îmbătrânești, așa cum mi se întâmplă mie, alături de obrazul ei nobil? Dintr-o biografie a lecturilor aleg, și nu pentru c-ar fi izbucnit o deznădejde literară de final, ci pentru frumusețea sculului de mătase al sentimentelor contradictorii desfășurat de-a lungul unor pagini de jurnal de la care am și pornit cu rândurile de față, așa că: ,,Vorbește regina: Din moment ce mă iubești, acceptă să îmbătrânești alături de mine. Împreună eram tineri, suntem bătrâni împreună. Îmi place să îmbătrânesc lângă tine. Te-ai angajat să mă iubești , să îmbătrânești cu mine, să mori cu mine. N-ai puterea să-ți ții angajamentul, n-ai curaj, pentru că nu iubești destul... Vrei să dezertezi de la destinul tău”.
Este o replică, din multe altele, neinserate în textul piesei Regele moare. Pe-o mare zeiască aș trimite-ntr-o sticlă rândurile lui Eugen Ionesco, ocolind chipurile celor care gândesc despre marea briză a lecturii că n-ar avea de dat, ca și marea, decât un mormânt excavat de natură și asupra căreia spadele vâslelor n-ar avea nici un efect.
