Poemul zilei(253)
Trezire în lanul de secară
Marcelijus Martinaitis
(1936-2013)
Legănat de secară, m-am trezit –
numai că după război, cu ochii plini de foc.
Alături stătea mama, privind în depărtare:
încă mai vedea la orizont ce visasem eu.
Iar acolo zbura, pierzându-se-n zări
cel ce lumea o vede sub formă de răni.
Cânta, nu departe, o palidă fată,
azvârlind peste moartele chipuri flori.
Și era atâta tăcere, și am înțeles
că acum puteam să plâng vreme îndelungată
și din tot sufletul,
atât cât îmi îngăduia viața.
Iar pe mine, cel care plângea, cu cerul și lumea
atât de duios mă îmbrățișa cel
ce nu există nici în firul de praf.
Eu, nimișcat, mult timp am zăcut
în brazda lanului de secară –
ca o cuminecătură în gâtlejul unui răufăcător.
Apoi, foșnind din lanul de secară,
a luat-o la goană vântul,
parcă răsfoind filele unui abecedar.
Așa s-a sfârșit apusul de soare deasupra Prusiei –
ca un ultim incendiu al Germaniei.
(din volumul Împlinire. Florilegiu de poezie lituaniană contemporană. Selecție, cuvânt înainte și traducere de Aurel Covaci, Editura Univers, 1988)
