Poemul zilei(272)
Gerontion*
Thomas Stearns Eliot
(1888-1965)
Nu ai nici tinerețe, nici vârstă înaintată
Ci cum ar fi un somn de după-amiază doar
Visând la amândouă.**
Iată-mă, un bătrân într-un anotimp secetos,
Ascultând ce-mi citește un copil, așteptând ploaia.
Eu n-am fost nici la porțile fierbinți,
Nici n-am luptat scăldat în ploaia caldă,
Nici până la genunchi în mlaștini sărate, rotind iataganul
Mușcat de muște, și luptând.
Casa mea este o casă în ruină,
Și evreul stă chircit pe pervaz, proprietarul,
Ouat în nu mai știu ce tavernă din Anvers,
Năpădit de buboaie de Bruxelles, stoarse, cojite la Londra.
Capra horcăie prin noapte în poiană, deasupra;
Stânci, mușchi, mucegai, fiare vechi, excremente.
Femeia-și vede de bucătărie, face ceaiul,
Seara strănută, împungând cu vătraiul în rigola rebelă
Eu – un bătrân,
O minte amorțită prin locuri bătute de vânt.
Semnele aici sunt luate drept minuni. ,,Și noi am vrea un semn!”
Cuvântul închis în cuvânt, neputincios să rostească un cuvânt,
Înfășat în întunecime. În adolescența anului
Venit-a Crist, ca un tigru
În depravata lună mai, lemnul câinesc și castanii,
pomișorii înfloriți,
Pentru mâncare, pentru împărțire și pentru băutură
În încâlcirea de șoapte; de la domnul Silvero
Cu mâini mângâietoare, în Limoges
Care toată noaptea umbla prin odaia de-alături;
De la Hakagawa, înclinându-se în fața pânzelor lui Tițian;
De la Madame de Tornquist, în camera întunecată
Mutând mereu lumânările, sau Fräulein von Kulp
Care-n hol s-antors către noi, cu mâna pe clanță. Obloanele oarbe
Împletesc vântul. Pe mine nu mă bântuie strigoii,
Un bătrân într-o casă unde trage curentul
La poalele unui deal bătut de vânt.
După o asemenea cunoaștere, ce iertare? Gândește-te numai,
Istoria e străbătută de multe pasaje viclene,
coridoare săpate-ntr-adins
Și porți de scăpare, înșală cu ambițiile suflate în șoaptă,
Ne călăuzește cu deșertăciuni. Gândește-te
Ne dăruie doar cât ne e gândul într-altă parte îndreptat
Și ceea ce dăruie, dăruie în întortocheri atât de subțiratice
Încât darul-l înfometează pe cerșetor. Dăruie prea târziu
Ceva în care nu se mai poate crede,
sau dacă mai crede cineva încă,
În amintire doar, ca o patimă numai gândită.
Dăruie prea devreme
În mâini neputincioase, ceva de care credeam că ne putem lipsi
Până când refuzul răspândește în jurul lui spaima.
Însă gândește-te
Nici spaima, nici curajul nu ne mai mântuie. Nefirești vicii
Se trag din eroismul nostru. Și virtuțile
Ne sunt dăruite cu de-a sila de nerușinatele noastre păcate.
Lacrimile de-acum se scutură din pomul purtător al mâniei.
Tigrul zvâcnește în anul abia înceut. Pe noi ne sfâșie.
Gândește-te acum, la urmă.
Că n-am ajuns la nici o încheiere, acuma când eu
Înțepenesc într-o casă luată cu chirie. Gândește-te acuma,
la urmă,
Că nu m-am dat în felul acesta în spectacol, cu dinadinsul,
Și nici prin vreun oarecare îndemn
Al unor diavoli înapoiați.
Am să-ți vorbesc acum cu toată sinceritatea.
Eu, care-am fost apropiat inimii tale, de-acolo am fost smuls
Să pierd frumusețea în spaimă, spaima în necruțare.
Mi-am pierdut patima: de ce aș mai avea nevoie să mi-o păstrez
Dacă oricum ceea ce se păstrează se preschimbă-n mai rău?
Mi-am pierdut vederea,mirosul, auzul, gustul și pipăitul;
Cum le-aș mai putea încerca să ajung mai aproape de tine?
Și-aceasta, împreună cu-o mie de mărunte îngândurări,
Își amână profitul înghețatei lor nebunii,
Mai zgârie pielița, când simțurile au înghețat,
Cu sosuri iuți, își înmulțesc felurimea
Într-o puzderie de oglinzi. Și ce va mai face acuma păianjenul,
Să-și oprească țesăturile lui, și poate chiar gărgărița
Să mai adaste? De Bailhache, Fresca,
Doamna Cammel, rotindu-se
Dincolo de cuprinderea Ursei Mari cuprinsă de tremur
În atomi sfărâmați. Pescăruș în vânt, în strâmtorile bătute de vânt
La Belle Isle, sau planând spre Capul Horn.
Pene albe de zăpadă, Curentul Golfului își cere tributul
Și un bătrân împins de alizee
Înspre un ungher somnoros.
Chiriașii casei,
Gândurile unei minți uscate într-un anotimp de uscăciune.
(traducere de Mircea Ivănescu)
* Poem început în 1917 și încheiat în 1919. Publicat în 1920 la Londra.
** William Shakespeare, Măsură pentru măsură, III, 1)
(din volumul Opere poetice 1909-1962, ediție bilingvă. Traduceri de Șerban Foarță, Mircea Ivănescu, Sorin Mărculescu și Șerban Foarță & Adriana-Carmen Racoviță, Editura Humanitas, 2011)Gerontion*
