Poemul zilei(252)
Memorie A
și marea nu mai este
Ghiorghios Seferis
(1900-1971)
Și eu, în mâini, numai cu aceasă trestie;
noaptea era pustie, luna în asfințit
și pământul mirosea după ultima ploaie.
Murmuram: memoria doare când o atingi,
Cerul s-a-mpuținat, marea nu mai este,
tot ce se ucide peste zi e dus cu carele
după coline.
Degetele mele se jucau distrate cu acest fluier
pe care mi l-a dăruit un păstor bătrân
fiindcă i-am spus bună seara;
ceilalți însă au desființat orice salut;
se trezesc, se rad, își reiau uciderea
cum ar tăia crengi sau cum ar face o operație,
metodic, fără patimă.
Durerea e moartă ca Patroclu
și nimeni nu greșește.
Mă gândeam să fluier o melodie,
dar m-am rușinat de ceilalți
care mă văd de dincolo de noapte,
din lumina mea, pe care o țes corpurile vii,
inimile goale și iubirea ce aparține atât Eumenidelor
cât și omului și pietrei și ierbii
și animalului deprins să privească-n ochi
moartea care vine să-l ia.
Astfel am purces pe cărarea întunecoasă
și am ajuns în livada mea,
și-am săpat
și-am îngropat
trestia
și iar am murmurat: într-o zi va fi învierea;
cum pomii primăvara
așa va străluci scânteierea zorilor.
Se va face iar marea și valul o va ivi
din nou pe Afrodita.
Suntem grăuntele ce moare.
Și am intrat în casa mea pustie.
(din volumul Poezii. În românește, cu o prefață de Aurel Rău, Editura Tineretului).
