Poemul zilei(308)
Timiditatea
Pablo Neruda
(1904-1973)
Abia am aflat că exist, pe când eram singur,
așadar că puteam să fiu, trăind pe ascuns,
și chiar mi-a fost teamă de asta, de viață,
voiam să nu fiu văzut,
nici să nu se știe de existența mea.
Și-am început să fiu slab, palid, absent,
nu voiam să vorbesc, să nu-mi fie recunoscută vocea,
nu voiam să văd ca să nu fiu văzut
atunci când umblam, ștergeam zidurile
ca o umbră cu pași alunecători.
Mi-ar fi plăcut să mă îmbrac cu țigle sparte, cu fum,
să rămân nemișcat, invizibil,
ca să fiu prezent peste tot, însă de la distanță,
să-mi păstrez identitatea mea obscură
legat strâns de ritmul primăverii.
Când un chip de fată se ivea era șocul sigur,
iar râsul ei despica ziua în două
ca două jumătăți de portocală,
și eu treceam pe alt trotuar, neliniștit de viață temător,
aproape de apă, dar fără să-i beau răcoarea,
aprope de foc, dar fără să-i micșorez flacăra,
și mă acopeream cu o mască de orgoliu
și eram subțire și războinic ca o lance, fără ca cineva să audă
– căci nu-l lăsam eu – plânsul meu ferecat în plângerea mea
cu glasul unui câine rănit
ieșind din adâncul unui puț.
(din volumul Nu există lumină pură, traducere din limba spaniolă, antologie, prefață , tabel cronologic și note de Dinu Flămând, Editura ART, 2015).
