Idila zilei de luni(495)
Mă voi scula acum și voi
cutreiera cetatea pe străzi
și pe căile largi voi căuta...
pe cine iubește sufletul meu
(Cântarea Cântărilor 3:2)
Teocrit
(c.315-250 î.Ch.)
Epitalamul Elenei
Deci, într-o zi, la bălanul Menelau, în Sparta, făcură
Horă în fața iatacului cel zugrăvit chiar atunce,
Dousprezece fecioare,-o minune de fete spartane,
Cele dintâi din cetate, cu flori de-acintuș în cosițe,
Când pe copila lui Tindar pețind-o, pe draga Elena,
A' lui Atrèu cel mai tânăr fecior în iatac o închise.
Toate cântau și pământu-l băteau împletind din picioare,
Iară palatu-mprejur vuia de cântarea de nuntă:
,,Ai adormit tu așa de curând, o ! iubitule mire?
Nu te mai poartă genunchii? Ești dornic de somn așa tare?
Ori că băut-ai cam mult și pe pat te-aruncaseși de pe-acuma?
Tu trebuia singurel să te culci, dacă-ți fuse degrabă,
Și pe copilă s-o lași cu fetele până la ziuă,
Să se mai joace pe lângă iubita ei mumă, căci astăzi,
Mâne și an după an, o ! Menèlau, a ta e copila !
Preafericitule mire, om bun strănută când la Sparta
Cu domnitorii ceilalți ai venit, ca să-ți càuți norocul.
Tu vei avea pe feciorul lui Cronos de socru, tu singur :
În așternut a venit lângă tine copila lui Zeus.
Dintre-aheene nici una ca dânsa nu calcă pământul :
Ea o să nască-o minune de prunc, dacă-i seamănă mamei.
Noi cu Elena de-o seamă eram și-alegam împreună,
Unse pe corp ca bărbații, la apele lui Euròtas,
Toate, de patru ori șaizeci, o ceată de tinere fete :
Nu e nici una să n-aibă cusur, de-o asemeni cu dânsa.
Chipu-i cel rumen și-arat-Aurora, o ! Noapte preasfântă,
Și primăvara cea dalbă de-asemeni, când iarba se duce :
Astfel, cu păru-i de aur, lucea printre noi și Elena.
Holda cea naltă-i podoabă câmpiilor celor mănoase,
Și chiparosul grădinii și carului calul tesalic:
Astfel și trandafiria Elena e-a Spartei podoabă.
Alta nu pune-n paner un tort mai frumos decât dânsa,
Nici n-a tăiat dintre furcile nalte o pânză mai deasă
La măiestritul război, zvârlind prinre rosturi suveica.
Iar când o cântă pe Àremis și pe Atena pieptoasa,
Nime nu știe să-i zică din liră cum știe Elena,
Ea, în ai cărei ochi o lume de doruri se adună.
Tu, cea mai frumoasă, tu, cea drăgălașă de-acu ești femeie !
Noi, dimineață, ne-om duce din nou s-alergăm și din pajiști
Iar vom culege cununi cu dulce mireasmă de floare,
Numai la tine cu gândul fiind, o ! Eleno, ca mieii
Încă sugari, ce duc jindul mereu după ugerul oii;
Și din trifoiul cel scund împletind pentru tine-o cunună,
Cele dintâi o vom pune-n platanul cu ramuri umbroase,
Paos, apoi, de ulei curgător picura-vom din vasul
Cel de argint, sub platanul umbros, și pe coaja-i vom scrie,
Ca trecătorul să poată citi, după dorice datini,
Vorbele-acestea: << Închină-te! Eu sunt copacul Elenei!
Fii fericită, mireasă! Zeiescule ginere-adio!
Vouă Latona ce crește pe prunci, să vă deie Latona
Mândri lăstari, și să fac-Afrodita ca voi deopotrivă
Să vă iubiți, iar Cronidul averi să vă dea nesecate.
Pentru ca ele, mereu, de la nobili la nobili să treacă!
Și îmbătați de o gingașă dragoste, unul la sânul
Altuia voi să dormiți, dar treziți-vă-n zorii zilei:
Când o să cânte cocoșul întâi, din culcuș ridicându-și
Gâtul frumos împenat, în ziuă și noi ne-om întoarce.
Himen, te bucură, o! Himenule, de nunta aceasta!>>”
(din volumul Idile. Traducere în versuri, prefață și note de Teodor Naum, Editura pentru Literatură Universală, 1969).
