Dreptul de port carte(830)
Pe atunci nu știam că despre eternitate se vorbea că nu ar fi atât de lungă pe cât se credea, chiar și din punct de vedere social, fie din pricina anxietăților traiului într-o lume dezamăgitoare, fie că punea permanent la îndoială temporalitatea și spațialitatea, ca să nu mai vorbesc despre finalurile la care asista pasivă și involuntar, generate de cea mai mare aventură umană, și anume, declinul. Cu toate acestea, cosmopolit fiind, sunt la curent, pentru că își merită osteneala, cu evoluțiile: marilor industrii și finanțe, case de modă, ale navigațiilor fluviale, maritime, aeriene și cosmice, teatrale (apropo, în curând, un teatru londonez va pune în scenă, într-o nouă montare, piesa ,,Arborele” a Andreei Dunbar care, la doar 19 ani, avea să devină cea mai tânără dramaturgă a cărei operă i-a fost reprezentată pe scena Royal Court Theatre din Londra), marilor sporturi și dileme ale filosofilor și juriilor literare de a trimite gratuit sau nu cărțile juriilor de presă (da, există așa ceva, dar nu la noi), ca să nu mai spun despre ascensiunile digitale cărora hârtia le bate obrazul, asasinate literare, muzicale, sportive, politice…Cum am spune, doborârea adversarului cu ajutorul vorbirii este înlocuită cu mânuirea armelor. Apariția turnirului, ca formă sângeroasă a doborârii adversarului, fie că erau grupuri din diverse ținuturi sau luptători individuali, vagabondând în căutatea morții sau victoriei, a coincis cu racila de care amintește un anume Petrus Damini: disputătorii itineranți (ca pe vremea sofiștilor greci) aflați în căutarea strălucirii și triumfului prin arta lor. Despre înjurături și calomnii ca arme de doborâre a adversarului ? Cică erau la mare cinste prin secolul XII, în școli britanice, iar scriitori bisericești amintesc de jocul bazat pe șicană, trucuri și viclenii : fiecare-și întindea propriile capcane făcute din jocuri de cuvinte și calambururi, imitându-și marii maeștri. Eu azi nu mă angajez în niciun turnir. Am fost la unul de poezie și așa am aflat cum cineva poate câștiga doar pentru că cineva din juriu a hotărât, nu pe baza discursului poetic plin de bla, bla-uri și definiții, ci pe motivul că i-a urmărit acelui cineva evoluția în timp. Ce ipocrizie din partea unuia și ce aroganță, ca să nu-i spun oportunism, de partea cealaltă, că a acceptat! Poezie nu este spectacol, de aceea el fuge de poeziile superficiale, ceea ce-l motivează fiind profunzimea. De aceea, poezia rămâne pentru mine o fântână în iarba pârjolită. Dar literaturile rămân literaturi, iar definiția fiscală a cărții, căci există și o astfel de definiție, rămâne doar o etichetă bună de plată. Pluralitatea sensibilităților nu este aceeași și pentru angajamentele față de cuvinte. Cuvintele amplifică, îndrăzneț și dramatic, precum orice grup de combinații de culori care are la bază o culoare, mesajul gândului dar nu-i lasă pielea fără de cusur așa că, dacă mă descopăr schimbat, nu în vârstă, înălțime, greutate, culoare ci doar în logos, se cheamă că am ratat toate ocaziile muritoare când aș fi putut, lipsit de penumbrele îndoielii, flacăra confidentă a experimentatei fărâme de sare să le-o smulg. Așa că, dacă nu pot striga, precum Nietzsche, Ecce homo: Da! Din ce mă trag iau seama! / Ard nepotolit ca flama, / Și mă mistui, mă frământ,/ Tot ce-apuc, se face pară, / Tot ce las, cenușă zboară: / Negreșit, văpaie sunt., pot rosti în schimb un îndemn: ,,Voi cuvinte, sus după mine!, / și chiar dacă am ajuns departe, / mult mai departe, mai merge o dată / și mai departe, merge fără oprire. / De-acum să nu lăsați o vreme / vreun sentiment să mai vorbească, / pentru ca mușchiul inimii / să se exerseze în alt fel…”, în vreun fel mușchiul inimii mă va înțelege…
,,La Achen, medicii îl preveniră că inima nu va-i va rezista dacă va sta în apă caldă mai mult de trei ore și ar putea muri. Dar voința lui se încumetă să înfrunte moartea, din dragoste pentru viață și pentru cea mai arzătoare dintre cauzele ei: vindecarea” ,,…M-am întors din infern”, îi spunea cu mândrie Händel, umflându-și pieptul și ridicându-și brațele puternice, doctorului de la Londra...” cel care, înainte de-a fi intrat în casa acestuia, cu ceva timp în urmă, trase o dată din pipă și, scuturând cenușa, întrebă: ,,Ce vârstă are?” ,,Cincizeci și doi de ani”, răspunse Schmidt. ,,Primejdioasă etate. În fine, vom vedea ce-i de făcut”. Sigur, suferințele nu țin seama de vârstă și cum te așezi în moarte, așa că deschid călimara (nu pentru a-mi ucide angajatorul), în nădejdea că un nou credit dat unuia dintre tonurile cernelii, cel de albastrul-rață sălbatică sau de cobalt, de exemplu, îmi va regla puterea, energia și forța privirii, deci nu voi scrie repede să închid imediat paginile, vioiciunea încheieturii mâinii dictând peniței din os de balenă (nu știu dacă e una dintre cele vânate de Melville), ritmul, potolit pentru arcuirea literelor spre a le cenzura orice sentiment de nesiguranță (dat de tehnologhia artificială) în alcătuirea cuvintelor astfel ca ele să se simtă în siguranță în interiorul propozițiilor, fără a-mi controla însă zgomotul emoțional al inimii.
Deci deschid călimara: ,,Penița mâzgălește: Un infern! / Sunt condamnat la chinul mâzgălelii? – / Apuc și călimară și aștern / Un scris cu mari puhoaie-ale cernelii. / Cât de umflat li-e cursul și răzleț! / Dar cât de bine izbutesc să-l țiu! / E drept, mi-e scrisul tare neciteț – / Ei și? Citește cineva ce scriu ?
